„N-ai să găseşti o cană de ceai destul de mare sau o carte destul de lungă cât să-mi fie pe potrivă” (CS Lewis). O carte care începe cu un asemenea citat poartă cu sine promisiunea unei lecturi împlinite. Cartea – o colecţie de eseuri – este un demers recuperator al Poveştii, o reabilitare a ei într-o lume postmodernă lipsită de fascinaţia mirării, secătuită de lucrurile spiritului şi în căutare de semnificaţie. Lumea poveştilor „pare a fi existat cu mult înainte ca noi să dăm peste ea”, cu personaje şi creaturi „adânc înrădăcinate în pământul şi istoria lui, în izvoarele adânci din sângele şi din tradiţiile noastre în care îşi au obârşia”. Este o revalorizare a bucuriei (de a citi) şi o recuperare a sentimentului de a fi copilăros.
Imaginaţia omului este plasată cât mai departe (în timp şi spaţiu) de pământ, dezlipită de teluric, departe de viaţa cotidiană tehnicizată şi de ritmicitatea unei vieţi galopante. Dar spiritul omului este făcut pentru aventură. Copii au spiritul cel mai liber, cel mai dornic să exploreze. „Când am devenit bărbat am lăsat deoparte lucrurile copilăreşti, printre ele şi teama de a fi copilăros şi dorinţa de a fi foarte matur”, spune autorul.
Alte lumi contează pentru noi doar pentru că ne aflăm în lumea aceasta şi ne putem gândi la ele. A vorbi despre alte lumi în lumea aceasta este posibil doar prin intermediul Poveştilor iar ca să construieşti poveşti credibile CS Lewis spune că „trebuie să faci apel la singura altă lume reală pe care o cunoaştem – cea a spiritului”.
În critica literară povestea este tratată doar ca un vehicul pentru altceva, ca de exemplu pentru a transmite o învăţătură morală sau pentru o critică socială. Pe CS Lewis îl interesează însă Povestea şi remarcă faptul că nu este tratată cum se cuvine. Autorul găseşte că există cel puţin două feluri de raportare la Poveşti. Un prim mod de a citi poveştile are în vedere doar emoţia pe care o anume situaţie o stârneşte, de exemplu circumstanţele nemaipomenite pe care eroul le depăşeşte. Aceasta implică un consum imediat al poveştii respective, asimilarea firului epic şi atât. O recitire este de prisos. Cealaltă abordare însă are în vedere mai mult decât emoţia puternică a unei situaţii şi atinge o dimensiune mult mai profundă a personalităţii umane: „Sentimentul vag al unei lumi de dincolo la care [cititorul] nu poate să ajungă şi, departe de a face lumea reală mai searbădă şi mai goală, îi dă o nouă profunzime”. De aceea în Poveste contează calitatea acesteia de a ne surprinde mai degrabă decât faptul în sine că relatează lucruri surprinzătoare pentru noi. Detaliile unei poveşti bine scrise sunt atent alese şi nu ar putea fi înlocuite cu altceva. Ele îşi păstrează miracolul doar dacă au puterea de a creiona o altă lume. Multe filme şi-au pierdut din puterea de a fascina: crează senzaţii şi emoţii care nu sunt unice, iar tensiunea epică poate fi obţinută şi prin alte căi decât cele specific înfăţişate. Într-un fel sau altul până la urmă eroul supravieţuieşte. Dacă ai văzut un thriller de la Hollywood, le-ai văzut pe toate. Dar de ce copiilor le place să le reciteşti mereu aceeaşi poveste? De ce le place când tatăl se ascunde pentru a-i speria şi repetă jocul iar şi iar chiar dacă ştiu ce va urma? Copii găsesc bucurie de fiecare dată. Se bucură de o poveste chiar dacă au mai auzit-o de atâtea ori pentru că experimentează ceea ce le stârneşte imaginaţia fără bariere şi le îmbogăţeşte sufletul. Această bucurie am pierdut-o noi ca adulţi şi pe aceasta ne invită Lewis să o regăsim. Oamenii din timpurile noastre au nevoie de poveşti pentru a-şi hrăni sufletul. „Poveştile bune fac uz adesea de miraculos şi supranatural” spune autorul. Dar asta nu înseamnă că Poveştile sunt doar pentru copii creduli şi naivi, neinformaţi de progresele ştiinţei şi ale cunoaşterii. „Ca să-ţi placă să citeşti despre zâne nu trebuie să crezi în ele”. Parcă spiritul uman doreşte să prindă ceva dincolo de evenimentele prin care trecem, ceva ce nu se actualizează pentru că trecerea împiedică acest lucru.
The Unicorn - frecventat de CS Lewis si JRR Tolkien. Foto (c) 2011
Citind eseurile din această carte se desprind câteva caracteristici ale Poveştilor lui CS Lewis. În primul rând Poveştile lui sunt inspirate. Ele încep de la imagini mentale iar ideile îi vin de undeva – nu stă să fabrice poveşti din nimic. Dacă ai o idee, nu poţi să spui cum anume te-ai gândit la ea, se justifică autorul. Desigură că ele au coerenţă internă şi nu sunt ilogice – dar acesta este un fapt ce urmează inspiraţiei. Poveştile lui sunt oneste: ele nu încearcă să vândă ceva ascuns printre rânduri, nu sunt un vehicul pentru anumite învăţăminte. Nu includ o morală doar de dragul de a spune ceva „folositor”. Dacă imaginile nu implică o morală prin ele însele, autorul nu o va adăuga artificial pentru a manipula, literatura lui nefiind scrsiă „pentru copii” cu scopul de a-i amăgi. Aşadar Poveştile lui nu sunt alegorii.
CS Lewis nu consideră că a fi matur implică şi renunţul la cititul basmelor. Este ca şi cu un copac care îşi adaugă inelele de creştere cu trecerea anilor. Adultul nu trebuie să elimine din lecturile sale Poveştile ci să le adauge şi altceva. Astfel va obţine mult mai mult de la o Poveste matur fiind deoarece poate contribui la ea într-un alt mod faţă de când era copil. Basmele stârnesc „dorul după o lume pe care nici el [cititorul] nu o cunoaşte”.
„Aceia dintre noi care sunt certaţi maturi fiind, pentru că citesc cărţi copilăreşti, au fost certaţi şi în copilărie pentru că citeau cărţi prea mature pentru ei” (CS Lewis).
Rating: 10/10
Recent Comments