Am observat că Andrei Marga vorbeşte şi scrie cu pasiune despre Joseph Ratzinger, ceea ce mi-a determinat o anume curiozitate pentru scrierile teologului devenit Papă. Citisem doar câteva opinii de-ale lui Ratzinger pe tema relaţiei dintre ştiinţă şi religie, dar nu avusem ocazia să citesc lucrări mai extinse în limba română. De aceea am cumpărat imediat cartea pe care am vazut-o la un târg: Despre conştiinţă, editată de Galaxia Gutenberg, în traducerea lui Alex Moldovan.
Ratzinger defineşte conştiinţa drept “bastion al libertăţii” umane, fiind cea mai înaltă normă căriea omul se poate supune chiar şi împotriva autorităţii. Puterea de justificare a conştiinţei subiective nu trebuie să ducă la o validare a relativismului, la o dictatură a pluralismului moral. Deoarece stâlpii de reazem ai existenţei umane sunt identificaţi în domeniul religios şi cel moral, Cardinalul arată că “sentimentul de vinovăţie, capacitatea omului de a recunoaşte vina, aparţine în mod structural constituţiei spirituale a omului. Sentimentul de vinovăţie perturbă calmul conştiinţei şi este la fel de necesar omului ca durerea fizică”, deoarece atunci ştii sigur că trupul funcţionează şi este capabil să identifice o infecţie. “Cine nu mai este capabil să simtă vină este bolnav din punct de vedere spiritual”. Aptitudinea omului pentru adevăr este o garanţie a asemănării omului cu Dumnezeu.
Conştiinţa nu este identică cu existenţa dorinţelor şi preferinţelor personale şi nici nu poate fi redusă la avantaj social, conses de grup sau exigenţele puterii socio-politice. Există, după Joseph Ratzinger, două niveluri ale conştiinţei: 1) ontologic – fenomenul conştiinţei este o amintire a bunului şi a adevărului care ne-a fost implantată de către Creator şi datorită căreia există în natura noastră o tendinţă spre divinitate; şi 2) al judecăţii – nimeni nu poate acţiona împotriva propriilor convingeri (însă aceasta nu este o “canonizare a subiectivismului”).
Unele construcţii ideatice ale Cardinalului sunt surpirinzător de simple şi concise dar cu mare putere de diagnosticare a lumii (post)moderne. Ca de exemplu: “Maladia specifică a lumii moderne constă în eşecurile ei morale”. Este ca şi cum am şti foarte multe despre ştiinţă dar nu am şti cum să judecăm dacă este moral să o folosim (în domenii precum medicina sau protecţia mediului). Există o “slabă dezvoltare a raţiunii morale în comparaţie cu raţiunea de calcul”. Astfel păstrarea mesajului moral al Bisericii în lumea de astăzi constituie garanţia atingerii destinului umanităţii.
Joseph Ratzinger identifică 4 surse ale moralei: 1) realitatea – implicit raţiunea care poate cunoaşte realitatea şi o poate explica; 2) conştiinţa; 3) înţelepciunea tradiţiei – exprimată în comunitatea vie a Bisericii şi 4) voinţa divină – revelată prin poruncile divine.
Este ciudat că anumitor teologi le vine greu să accepte doctrina clară şi restrânsă a infaliabilităţii papale, însă nu văd nicio problemă în a acorda o infaliabilitate de facto oricui posedă conştiinţă.
Argumentarea lui Joseph Ratzinger împotriva relativismului moral mi se pare extrem de convingătoare şi uşor de înţeles, de aceea vă recomand această broşură. Deşi am categorisit acest post la “reviews”, nu este chiar o recenzie fiind mai mult o colecţie de citate şi de parafrazări.
Rating: 8/10
Sursa foto: Imageshack
office of strategic contemplation 