Dorian Gray

Pe scurt cartea mi se pare oarecum simetrică având două capete foarte bune şi un mijloc destul de plicticos. Partea de început, primele dialoguri dintre tineri este fascinantă, pe alocuri m-a făcut să mă gândesc la dialogurile lui Platon. Sfârşitul este de asemenea fabulos – ma refer la ideile exprimate pe ultimele pagini.

Redau mai jos câteva gânduri aşa cum le-am scris la momentul citirii pasajelor respective.

Modul în care apare ruptura între Dorian Gray şi Sibyl Vane cred că nu trebuie supra-analizat şi este cât se poate de simplu. Nu trebuie căutat un vinovat între cei doi: pur şi simplu nu erau făcuţi unul pentru altul. Fata era complet singură înainte de a-l întâlni pe Dorian, trăiat într-o lume urâtă în care nu avea idealuri, nu avea vise personale. Trăia o viaţă mărginită, singurul loc în care îşi găsea implinirea era scena deoarece acolo îşi găsea refugiul în fiecare poveste pe care o juca. Pe scenă arată ce putea fi, era locul în care se descătuşa. Dorian o vede pe scenă şi o iubeşte pentru frumuseţea ei şi pentru modul în care se exprimă pe scenă. Modul în care simte că poate fi împlinită dragostea dintre ei este de a se căsători cu ea şi de a-i asigura tot ceea ce are nevoie pentru a-şi urma visul: actoria. Doreşte să îi asigura o carieră strălucită. Deoarece actoria îi revela fiinta asa cum era, el asta dorea să împlinească, era parte a pasiunii lui. Sibyl în schimb, în momentul în care se îndrăgosteşte de ea, pierde orice interes pentru altceva decât Prinţul Fermecat şi vede că totul este meschin în comparaţie cu dragostea lui. De aceea se dezice de arta ei. Şi aici intervine ruptura. Vedem registre diferite de percepţie şi de acţiune. Nimeni nu a greşit, Dorian însă pare crud. Ar părea în acest moment că dragostea lui a fost reală deoarece îi pasă de ea. (Com. ulterior: poate fi vorba de vanitate, ca şi cea de la sfârşitul cărţii?) Sinuciderea Sibylei probabil a fost concepută sub influenţa tragismului shakespearian însă modul de punere în aplicare e lipsit de originalitate. Sinuciderea ridică două cauze: fie dorinţa de a-l pedepsi pe Dorian fie lipsa de sens a propriei vieţi. Rezultă o foarte şubredă dragoste între cei doi.

Transformarea lui Dorian Gray mi se pare neverosimilă. Cum s-a ajuns de la neprihănitul cu bucle aurii care determina noi abordări artistice la bruta fără inimă însetată după lux şi sânge? Acel mijloc plicticos al cărţii nu conţine aproape deloc descieri ale păcatelor lui. Frumuseţea artei este legată de decadenţa spiritului şi a moralităţii. Dar este corectă această abordare a autorului? A-i atribui în mod gratuit lui Dorian Gray toate mizeriile întâmplate de-a lungul istoriei constituie o imagine grotescă. De ce o societate (cea contemporană lui Wilde) şi întruchipată aici de D. Gray, este vinovată de întreaga istorie a imoralităţii şi a desfrânării? Probabil nici nu poate fi vorba de atingerea unui maxim al degradării darămite de o sumarizare a păcatelor civilizaţiilor. Ceea ce urmează în carte este plictisitor şi nu găsesc o devenire a personajului ci acesta pare să împlinească un destin morbid; Dorian pare a acţiona sub imperiul unui destin implacabil, a unui dat de care nu poate scăpa.

 

Uciderea lui Vane pare să înlăture orice posibil act de pocăinţă autentică. Este al doilea moment al cărţii când m-am gândit la filmul Match Point.

 

Finalul este genial şi cred că oricare altul ar fi fost complet ratat. Dar ultimele pagini merită o recenzie separată.

Rating: 7/10

Cum sa deosebesti un zambet fals

Uneori se întâmplă ca o scurtă întâlnire/ întrevedere să aibă un efect pozitiv considerabil asupra ta dacă este implicat un zâmbet superb. What a smile! She made my day! ai putea să spui. Dar cum poţi afla dacă într-adevăr acel zâmbet vine din inimă şi îţi revelează admiraţia celeilalte persoane sau faptul că se bucură de prezenta ta? Acest lucru este esenţial pentru a nu lua decizii pripite mai ales dacă la mijloc se află afacerea ta sau viaţa ta personală.

Este destul de uşor: tot ceea ce trebuie să faci este să urmăreşti ce se întâmplă cu zâmbetul în momentul încheierii contactului vizual direct. Dacă acesta dispare imediat, este clar: zâmbetul a fost fals. În primul moment al întâlnirii (să zicem cel al salutului) se stabileşte contactul vizual însoţit de un zâmbet din partea interlocutorului. Dacă acesta dispare după ce interlocutorul îşi mută privirea din zona ochilor tăi, it is a fake. Chiar dacă urmează un dialog referitor la preluarea unei firme sau la modul în care ţi-ai petrecut concediul de iarnă. De prisos să spun că am observat acest lucru îndeosebi la femei, în chestiuni profesionale (dar nu numai)? Nu mai trăim acele vremuri în care zâmbetul vinde orice, domnule Carnegie. 🙂

ps: Poate ar fi util de menţionat că m-am referit aici la persoanele necunoscute/ nou-cunoscute, nu la prietenii sau amicii din anturajul apropiat sau mai larg. 😀

Precraciun

…fragmentele unei vieţi rămase ascunse; acte ambigue, minciuni ruşinoase, invidii întunecate, delicte pregătire pe ascuns până la ultimele detalii şi amintiri uitate şi dorinţe nemărturisite erup tumultos, cu o furie diabolică mugind ca nişte fiare. Cine cunoaşte cărările sufletului? Chinurile, orbirea, hotărârile neaşteptate, funeste? Motivul trebuia căutat în viciile în care se pierduse, rănindu-i inima atât de profund încât n-o mai simţea demnă de o tânără ce-ar dori cu dragostea sa, s-o răscumpere şi s-o înnobileze. Umbre de vis, umbre dragi ale mele, umbre scumpe mie şi nimic altceva. Cum în ce fel era noaptea, dacă nu aveam cum s-o trăiesc, nimic de făcut? Nu, nici lume nici timp, nici nimic; eu eram în afara lucrurilor, absent din mine şi din viaţă, şi nu mai ştiam unde eram şi de ce eram acolo. Aveam înlăuntrul meu imagini, nu ale mele, imagini de lucruri, de persoane; amintiri despre persoane care nu existaseră niciodată în realitate, în afara mea. Nu le găsisem fiindcă nu existaseră niciodată: umbre, vise. Pot să mă lipsesc de toate! Am irosit pentru voi puţin din ce nu-mi mai trebuie deloc; puţin din inima care nu-mi mai trebuie deloc. Scuzaţi-mă că v-am deranjat. Vina e a mea că am vrut să mă amestec. Nu vă deranjaţi şi noapte bună. De îndată ce o dramă îţi apare în faţa ochilor scoţi la iveală nebunul din tine, poetul îndurerat, şi te apuci să aspiri din proza realităţii meschine puţină poezie amară. – Dar inima? – Ce inimă? – Pentru Dumnezeu, inima. Ar trebui să n-ai inimă! – Ce inimă?! Nimic, prostii. Ce-i pasă inimii mele că X plânge sau că Y se căsătoreşte? Eu evadez, evit drama, divaghez, uite divaghez.