Ionatan Pirosca – fantana in clocot [fragmente]

care e cursul de schimb al iubirii

ultima dată era sufletul tău

***

ce e dincolo de visurile mele se întreabă muntele

suindu-şi brazii poate or vedea ei ce şi cum

ce e dincolo de visurile mele mă întreb şi eu

murind puţin câte puţin

***

nu poţi stoarce ca pe un burete iubirea

ea e toată mereu ca o înconjurare

vine de dincolo de orice şi te învinge şi te îmbraţişează

de poţi să mori

***

zorii sunt la fel de proaspeţi şi azi

scoasă de Domnul din cuptorul inimii Sale e dimineaţa

aş vrea să fiu aburul mirosind şăgalnic a miez

de pâine coaptă de El

***

ia-mă cu Tine altfel nu mai plec de aici

cum nu pleacă floarea din culoarea ei

cum munţii nu se duc din înălţime

cum nu iese clorofila din frunză

cerul albastru din dimineţi

***

socoteşti doi ori doi dar lumea face altfel

nu ochii plini de lacrimi nu zâmbetele seci

lumea face mult mai mult a spus Isus

şi a suit pe cruce să arate cât face lumea

pe înţelesul tuturor cât face iubirea

***

poţi spune cum vrei singurătăţii

ea tot pe dinăuntru te va muri

puţin câte puţin ca orice intoxicare cu tine însuţi

***

dacă îngerii ar avea nostalgii

ferestrele noastre ar fi mereu aburite

de suflările lor calde şi de ochii lor vii

şi uneori am fi inexplicabil de veseli sau trişti

***

noroiul a urcat până la jumătatea privirii

numai Dumnezeu mă mai scoate de aici spuzi

şi mai îndeşi un pas în mocirlă cerul stors

cade la urmă odată cu ploaia cu inima ta cu iubirea

***

poate de-aia vine toamna când în pomi

rămâne numai câte o frunză vine să-i ţină de verde

şi de urât şi de frumos şi de toate lucrurile

care lucrează împreună spre binele celor

ce Îl iubesc pe Dumnezeu

poate că de-aia vine El când în mine

nu mai e nimeni

***

deodată soarele m-a lovit ca un ecou al luminii

***

poate prea singur poate prea trist

poate prea vânturat de furtuni şi prea gol

alergând între un sentiment şi altul precum corbii

aleg între un cadavru şi altul pe câmp

după o luptă când nimeni nu mai măsoară

adâncimile ploii înălţimile cerului

***

îţi place să nu mai fie nimeni cu tine

când ţi-e dor de câte cineva.

***

adam era mare poet cel mai mare

fiecare cocostârc zboară cu poezia lui între aripi

cărând toame de colo-colo cât e albastru

unde ai rămas când ne-am dat peste cap

şi ne-am transformat în primejdii de atunci

poezia mai zbate muribundă ciotul aripii şi

mai mănâncă pe câte unul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s