care e cursul de schimb al iubirii
ultima dată era sufletul tău
***
ce e dincolo de visurile mele se întreabă muntele
suindu-şi brazii poate or vedea ei ce şi cum
ce e dincolo de visurile mele mă întreb şi eu
murind puţin câte puţin
***
nu poţi stoarce ca pe un burete iubirea
ea e toată mereu ca o înconjurare
vine de dincolo de orice şi te învinge şi te îmbraţişează
de poţi să mori
***
zorii sunt la fel de proaspeţi şi azi
scoasă de Domnul din cuptorul inimii Sale e dimineaţa
aş vrea să fiu aburul mirosind şăgalnic a miez
de pâine coaptă de El
***
ia-mă cu Tine altfel nu mai plec de aici
cum nu pleacă floarea din culoarea ei
cum munţii nu se duc din înălţime
cum nu iese clorofila din frunză
cerul albastru din dimineţi
***
socoteşti doi ori doi dar lumea face altfel
nu ochii plini de lacrimi nu zâmbetele seci
lumea face mult mai mult a spus Isus
şi a suit pe cruce să arate cât face lumea
pe înţelesul tuturor cât face iubirea
***
poţi spune cum vrei singurătăţii
ea tot pe dinăuntru te va muri
puţin câte puţin ca orice intoxicare cu tine însuţi
***
dacă îngerii ar avea nostalgii
ferestrele noastre ar fi mereu aburite
de suflările lor calde şi de ochii lor vii
şi uneori am fi inexplicabil de veseli sau trişti
***
noroiul a urcat până la jumătatea privirii
numai Dumnezeu mă mai scoate de aici spuzi
şi mai îndeşi un pas în mocirlă cerul stors
cade la urmă odată cu ploaia cu inima ta cu iubirea
***
poate de-aia vine toamna când în pomi
rămâne numai câte o frunză vine să-i ţină de verde
şi de urât şi de frumos şi de toate lucrurile
care lucrează împreună spre binele celor
ce Îl iubesc pe Dumnezeu
poate că de-aia vine El când în mine
nu mai e nimeni
***
deodată soarele m-a lovit ca un ecou al luminii
***
poate prea singur poate prea trist
poate prea vânturat de furtuni şi prea gol
alergând între un sentiment şi altul precum corbii
aleg între un cadavru şi altul pe câmp
după o luptă când nimeni nu mai măsoară
adâncimile ploii înălţimile cerului
***
îţi place să nu mai fie nimeni cu tine
când ţi-e dor de câte cineva.
***
adam era mare poet cel mai mare
fiecare cocostârc zboară cu poezia lui între aripi
cărând toame de colo-colo cât e albastru
unde ai rămas când ne-am dat peste cap
şi ne-am transformat în primejdii de atunci
poezia mai zbate muribundă ciotul aripii şi
mai mănâncă pe câte unul
