Despre caii din Letea

Găsesc că în România există foarte puţină implicare şi responsabilitate în rezolvarea problemelor de mediu. Pe de-o parte sunt autorităţile care nu fac prea multe (poate şi din lipsă de fonduri), pe de altă parte sunt ONG-urile care sunt deosebit de pricepute în a face scandal, mult zgomot dar a nu rezolva mai nimic (decât eventual nişte fonduri pentru interes personal).

S-a scris mult despre caii din Letea şi se pare că după ce au apărut alte subiecte pentru presă iar ONG-urile îşi văd de ale lor caii, Letea şi oamenii deltei au fost uitaţi. Nu aş vrea să fiu înţeles greşit: am toată compasiunea pentru bieţii cai şi sunt împotriva maltratării lor în orice fel. Cei care i-au chinuit ar trebui pedepsiţi. Însă opinia publică nu a fost informată corect asupra situaţiei acestor animale semi-sălbăticite din Letea. Caii nu sunt animale care fac parte din fauna României iar Letea este un ecosistem unic în Europa (poate chiar în lume) prin sistemul secular de dune care a fost acoperit de vegetaţia de stejari. Alături de aceştia sunt prezente multe plante endemice sau foarte rare, aflate într-un echilibru sensibil. Prezenţa cailor deranjează acest echilibru şi pune în pericol habitatul şi speciile din deltă. Unele plante necesită o protecţie atât de strictă încât nici omul nu are voie să calce pe acolo. Imaginaţi-vă atunci ce şoc trăieşte pădurea când o mulţime de cai trec în galop. Sau faptul că aceştia consumă plantele rare sau scoarţa copacilor. Cai trebuie trataţi corect dar ei nu au ce căuta în Letea. În plus, nu doar caii sunt o problemă: porci sau vite sunt lăsaţi şi ei pe grinduri să trăiască în voie.

Am găsit un material deosebit de interesant şi echilibrat pe acest subiect pe Gândul.ro.

Aproape că toată lumea – om, administrator şi specialist – s-a pus de acord: caii, lăsaţi de izbelişte de săteni de-a lungul anilor, din cauza sărăciei, poate şi a comodităţii, s-au înmulţit excesiv, ajungând la mii de capete, parte dintre acestea invadând Pădurea Letea, monument al naturii pe care o devastează sistematic. Mai mult, în zonă s-a declarat epidemie de AIE – anemie infecţioasă ecvină – ceea ce a făcut ca, până anul trecut, relocarea cailor din Letea să fie interzisă, fapt ce a complicat şi mai mult situaţia. Un act normativ, emis anul trecut, de Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară – DSV Tulcea, nu numai că permite, dar chiar cere sacrificarea cailor bolnavi prin abatorizare. Acesta este glasul crud şi nemilos al actelor.

Teorema lui Almodovar

Întodeauna te îndrăgosteşti de formă, dar forma nu este decât aspectul care cuprinde altceva. De ce nu ne putem îndrăgosti de esenţă? Mă consolez spunându-mi că forma exprimă esenţa şi că esenţa iubeşte forma.

Cea mai persistentă întrebare după ce am terminat cartea a fost dacă autorul este într-adevăr un tânăr auto-claustrat după un accident de maşină care l-a desfigurat. Antoni Casas ros s-a apucat să scrie şi pentru a găsi sărbătoarea din centrul vidului, după cum îl citează pe poetul Juarroz. Accidentul intervine după absolvirea colegiului şi anihilează pespectiva de succes profesional şi familial care îi stă înainte. Cum te regăseşti după un eveniment unic care îţi schimbă complet modul de viaţă? Care îţi este percepţia asupra ta însuţi cănd ţi-ai piedut faţa – elementul asociat cel mai bine cu eul tău?

Teorema lui Almodovar este tot una cu ecuaţia dorinţei. Am perceput romanul ca fiind străbătut de o falie: in prima parte este meditativ, propune multe teme de gândire şi esenţializează concepte. Apariţia cerbului desparte cartea în două, în această a doua parte imaginarul se împleteşte cu realitatea lucru care însă nu contează. La fel cum nu contează nici identitatea autorului sau starea lui fizică. Tot ceea ce este important se află în carte. Există şi o parte obscenă a romanului însă este pusă în doar două pagini. Comportamentul deviant – relaţia cu un/o transexual(ă) – pe de-o parte este de înţeles dată fiind foamea teribilă după acceptare.

Rating: 8/10

Ce citesc

Ultima carte citita: Garcia Marquez – N-am venit să ţin un discurs o recenzie puteţi citi aici.

Autorul preferat:  Gabriel Garcia Marquez. Gen de literatură: ficţiune, poezie.

Deoarece acest post vrea să răspundă la întrebarea “Ce citesc bolggerii?” de pe blogatu vă invit să vizitaţi şi secţiunea “Recenzii” a blogului meu şi să consultaţi lista cărţilor semnate.

Puteţi consulta Colectia de literatură premium aici, pe pagina editurii Litera.

Intre pictorialism si avangarda

Între pictorialism şi avangardă este titlul expoziţiei de fotografie semnată Fortunata Obrąpalska vernisată astăzi la MACluj. Evenimentul a avut loc în prezenţa unor invitaţi de seamă: ambasadorul Poloniei la Bucureşti, excelenţa sa, domnul Marek Szczygieł, vicemareşalul Voievodatului Malosposka, domnul Witold Latusek, precum şi membri ai Administraţiei Regionale a Voievodatului Małopolska. A paricipat şi directorul adjunct al Institutului Polonez de la Bucureşti, Natalia Mosor. Foto:

 

De la stanga: Marek Szczygieł, Witold Latusek, Natalia Mosor

Fotografiile oferă ocazia unei sensibilizări în faţa unor imaginii apropiate sufletului românesc, confruntat fiind cu “realismul socialist”, un peisaj asemănător istoric cu cel din Polonia.

Primele fotografii ale Fortunatei Obrąpalska au însă o tentă suprarealistă, experimentală; ele explorează lumini şi umbre, elemente ale microcosmosului precum şi natura statică. Dintre procedeele folosite sunt remarcate high-key, duplicarea negativului, izohelia şi (pseudo)solarizarea. Expoziţia pune la dispoziţia vizitatorilor şi un frumos mini-catalog fold-out ale acestor valoroase lucrări (foto jos).

Evenimentul s-a încheiat printr-un excelent cocktail oferit de excelenţa sa, ambasadorul Poloniei în România.

All photos by (c) LiftingShadows 2011.

Analiza unui discurs de-al lui Marquez

Volumul proaspăt apărut la RAO N-am venit să ţin un discurs reuneşte superbe cuvântări susţinute de autorul columbian şi cred că acestea ar trebui citite nu doar de cei ce iubesc literatura lui ci şi de cei care vorbesc în public şi sunt puşi în situaţia de a ţine un discurs. Fiecare discurs impresionează şi este construit astfel încât vorbitorul să îşi împlinească menirea: să atingă ascultătorii nu doar să le ocupe (plăcut) timpul.

Pentru recenzia acestei cărţi am ales o metodă neconvenţională: voi încerca o analiză a unui discurs rostit de Garcia Marquez şi m-am oprit la cel de-al doilea redat în volum pentru că aici eram cu lectura când mi-a venit ideea – Cum am început să scriu. Aşa şi eu cu recenzia.

Introducerea acestui discurs este în concordanţă cu titlul volumului şi în ton cu alte discursuri consemnate aici: se pare că lui Garcia Marquez nu prea îi place să ţină discursuri. Însă vorbitorul nu aruncă vreo scuză oarecare pentru inadecvarea momentului şi nici nu se prezintă ca un novice într-ale vorbitului în public. El pur şi simplu îşi recunoaşte şi descrie starea mizând pe talentul său  de povestitor. Astfel îşi cucereşte auditorul. Îşi compară frica de a vorbi în public cu frica în faţa unei catastrofe aviatice. Duce la extrem hazul mărturisind că ar fi preferat să evite momentul discursului facând “tot ce mi-a stat în putinţă ca să nu particip la această reuniune, am încercat să mă pricopsesc cu o pneumonie, m-am dus la frizer cu speranţa să-mi taie gâtul”. Marquez reuşeşte în această manieră să capteze atenţia totală a publicului şi face prima legătură cu subiectul central al discursului său şi anume modul în care s-a apucat de scris: forţat – la fel cum a fost obligat să urce pe estradă şi ţină acest discurs.

Gabriel Garcia Marquez s-a apucat să scrie pentru a-i arăta lui Eduardo Zalamea Borda (cu două decenii mai în vârstă)  – care afirmase că noile generaţii de scriitori nu ofereau nimic – că se înşeală. Lucrul acesta aduce în mintea ascultătorilor contextul socio-cultural despre care autorul vorbeşte şi declanşează imediat formarea unor punţi de legătură extraordinare cu locul şi rolul lui Garcia Marquez în constelaţia de scriitori sud-americani (columbieni şi nu numai). Astfel, vorbitorul nu atrage atenţia numai asupra lui însuşi ca un fel de portavoce tânără şi singulară cu tupeu de a-l pune la punct pe Borda ci asupra unei întregi generaţii de valoare alături de care se plasează.

Enunţul principal legat de opera lui este următorul: “meseria de scriitor este poate singura care devine tot mai grea pe măsură ce se practică”. Vorbele memorabile sunt completate de o privire după cortina creaţiei lui, prin câteva propoziţii despre efortul creator al autorului.

Discursul este lipsit de o concluzie evidentă, rostită, însă aceasta este acolo, suspendată undeva şi solicită imperios ca autorul să nu se oprească din scris. Magnifica ilustraţie-povestire – în inegalabilul său stil – are un efect deosebit de puternic asupra auditorului/ cititorului.

Vă invit să cititţi discursurile lui Marquez.

Rating: 10/10