Analiza unui discurs de-al lui Marquez

Volumul proaspăt apărut la RAO N-am venit să ţin un discurs reuneşte superbe cuvântări susţinute de autorul columbian şi cred că acestea ar trebui citite nu doar de cei ce iubesc literatura lui ci şi de cei care vorbesc în public şi sunt puşi în situaţia de a ţine un discurs. Fiecare discurs impresionează şi este construit astfel încât vorbitorul să îşi împlinească menirea: să atingă ascultătorii nu doar să le ocupe (plăcut) timpul.

Pentru recenzia acestei cărţi am ales o metodă neconvenţională: voi încerca o analiză a unui discurs rostit de Garcia Marquez şi m-am oprit la cel de-al doilea redat în volum pentru că aici eram cu lectura când mi-a venit ideea – Cum am început să scriu. Aşa şi eu cu recenzia.

Introducerea acestui discurs este în concordanţă cu titlul volumului şi în ton cu alte discursuri consemnate aici: se pare că lui Garcia Marquez nu prea îi place să ţină discursuri. Însă vorbitorul nu aruncă vreo scuză oarecare pentru inadecvarea momentului şi nici nu se prezintă ca un novice într-ale vorbitului în public. El pur şi simplu îşi recunoaşte şi descrie starea mizând pe talentul său  de povestitor. Astfel îşi cucereşte auditorul. Îşi compară frica de a vorbi în public cu frica în faţa unei catastrofe aviatice. Duce la extrem hazul mărturisind că ar fi preferat să evite momentul discursului facând “tot ce mi-a stat în putinţă ca să nu particip la această reuniune, am încercat să mă pricopsesc cu o pneumonie, m-am dus la frizer cu speranţa să-mi taie gâtul”. Marquez reuşeşte în această manieră să capteze atenţia totală a publicului şi face prima legătură cu subiectul central al discursului său şi anume modul în care s-a apucat de scris: forţat – la fel cum a fost obligat să urce pe estradă şi ţină acest discurs.

Gabriel Garcia Marquez s-a apucat să scrie pentru a-i arăta lui Eduardo Zalamea Borda (cu două decenii mai în vârstă)  – care afirmase că noile generaţii de scriitori nu ofereau nimic – că se înşeală. Lucrul acesta aduce în mintea ascultătorilor contextul socio-cultural despre care autorul vorbeşte şi declanşează imediat formarea unor punţi de legătură extraordinare cu locul şi rolul lui Garcia Marquez în constelaţia de scriitori sud-americani (columbieni şi nu numai). Astfel, vorbitorul nu atrage atenţia numai asupra lui însuşi ca un fel de portavoce tânără şi singulară cu tupeu de a-l pune la punct pe Borda ci asupra unei întregi generaţii de valoare alături de care se plasează.

Enunţul principal legat de opera lui este următorul: “meseria de scriitor este poate singura care devine tot mai grea pe măsură ce se practică”. Vorbele memorabile sunt completate de o privire după cortina creaţiei lui, prin câteva propoziţii despre efortul creator al autorului.

Discursul este lipsit de o concluzie evidentă, rostită, însă aceasta este acolo, suspendată undeva şi solicită imperios ca autorul să nu se oprească din scris. Magnifica ilustraţie-povestire – în inegalabilul său stil – are un efect deosebit de puternic asupra auditorului/ cititorului.

Vă invit să cititţi discursurile lui Marquez.

Rating: 10/10

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s