În împărăţia Hanului Kubilai supuşii acestuia comunică cu el prin limbi pe care acesta nu le înţelege după cum nici ei, aflându-se în alte părţi ale imperiului, nu au înţeles limbile pe care alţi supuşi ai hanului le foloseau. Însă în acest aparent haos există un personaj cu care împăratul stabileşte o relaţie specială: este vorba de Marco Polo care îi povesteşte împăratului despre oraşele pe care le-a vizitat în călătoriile lui. Comunicarea începe iniţial de la înşiruirea obiectelor pe care Marco le-a adus, apoi continuă prin semne, gesturi, trece prin interjecţii, ajunge la limbaj şi culminează cu o comunicare non-verbală a ideilor astfel că te întrebi dacă nu cumva cei doi reprezintă cele două feţe ale aceleaşi monede.
Prototipul oraşelor este Veneţia lui Marco Polo. Oraşele sunt foarte variate, unele pline de culoare şi mişcare, altele întunecate şi ciudate. Suntem pe tărâmul visului. De aceea, oraşele pe care nu le-am văzut niciodată, nu le vom uita niciodată. Dar citim despre ele, ni le imaginăm. Fiecare oraş are un spaţiu al său, bine determinat. În carte, scurtele capitole ocupă puţin loc însă acesta poate creşte în imaginaţia cititorului.
Deşi nu pot fi încadrate în categoria prozpoemelor, lirismul acestor oraşe precum şi spaţiile albe ale foilor m-au dus cu gândul la poezie. Mi-a adus aminte ceea ce scria mai demult Ana Blandiana undeva: “într-o lume în care se vorbeşte şi se scrie atât de mult, rostul poeziei a devenit acela de a stabili tăcerea”. Despre oraşele lui, Calvino scrie puţin şi nu doar că reuşeşte să stabilească tăcerea în vacarmul cotidian dar deschide noi perspective asupra vieţii urbane.
Ceea ce contează însă cu adevărat pentru Kubilai împăratul, chiar şi atunci când în cele din urmă Marco Polo deprinde limba sa, era “spaţiul care rămânea în jurul lor, un gol neumplut de cuvinte”. Acesta este locul visării iar visele sunt construite precum oraşele invizibile ale lui Calvino, din dorinţe şi temeri. Însă visarea are un preţ, aşa cum subliniază şi autorul: “nu există limbaj fără amăgire”.
Articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL. Încurajaţi voluntariatul lasând un comentariu la acest post.
frumos review, thanks!
Fain review.
@ck thanks.
@Oana,
merci si te mai astept in vizita. 🙂
imi place, in special concluzia… si eu m-am intrebat de multe ori daca nu cumva cuvintele ne folosesc doar ca sa comentam la un nivel superficial 🙂
probabil comentariile au fost putine pentru ca nu e o carte usurica. Mi-a trecut prin mana acum vreo 2 ani si tin minte ca mi-a trebuit ceva disciplina sa ma concentrez asupra ei. Citatul Anei Blandiana e superb:)
@child ceea ce spui e adevarat mai ales in vremurile noastre postmoderne…
@simona mie mi s-a parut putin mai greu sa intru in atmosfera ei; cred ca a contat si modul in care a fost scrisa (practic cred ca se poate citi incepand si cu sfarsitul sau cu oricare dintre orase) dar mi-am “revenit” dupa ce am trecut prin cateva orase.
citatul face parte dintr-un fragment mai extins, care intr-adevar e f frumos. trebuie sa il caut si sa il postez in intregime
Pare interesanta cartea, recunosc ca am citit recenzia de 3 ori ca sa-mi sau seama daca e carte de fictiune sau “orasele invizibile” au vreo legatura cu orase reale , cum mi-ar fi placut mie mai mult ….
🙂 e fictiune. dar mi-au trezit dorul de calatorii….
Am fost tentata si eu sa alerg cartea, mi s-a parut interesanta si din review-ul imi dau seama ca este mai mult de atat: o “calatorie” prin Venetia lui Marco Polo….felicitari pentru recenzie si cu siguranta voi citi cartea.
merci pt apreciere. am fost multumit de alegerea ta si unu cred ca vei regreta daca o vei citi 🙂
Ce frumos! Adevărul este că lucrurile pe care nu le-ai văzut niciodată, dar ţi-au fost cunoscute prin intermediul prietenilor, al cărţilor, al filmelor încep să trăiască o viaţă a lor în mintea ta şi să devină foarte diferite de original.
multumesc pentru comentariu. 🙂 da, am avut si eu senzatia asta in ceea ce priveste cartile. e bine sa le lasam sa isi traiasca noua viata?
Nu numai să le lăsăm, eu zic să le şi încurajăm 🙂 Şi apoi (dacă ne ţin buzunarele şi conjuctura) să comparăm realitatea cu imaginarul.