Ingerul Emil

Advertisements

Ionel Tanase la MACluj

Amintiri inocente – Ionel Tănase

“Amintiri inocente” este prima expoziţie individuală a sculptorului clujean Ionel Tănase. Ea a fost vernisată în data de 06 februarie 2013 la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca şi poate fi vizitată până pe 3 martie. Evenimentul a fost deschis de directorul MACluj, Călin Stegerean şi criticul de artă Oliv Mircea. La vernisaj au participat aproximativ 100 de persoane printre care şi profesorul Ioan Sbârciu, sculptorul Liviu Mocanu, pictorul Ioan Botiş şi poetul Ion Mureşan.
Expoziţia este alcătuită din 40 de sculpturi/ instalaţii realizate din diferite materiale (lemn, piatră, bronz) şi şapte desene. Lucările reprezintă în cea mai mare parte obiecte cotidiene, banale, însă care devin hiberbolizate în viziunea artistului. Astfel, propunerea este una retrospectivă, recuperatoare a semnificaţiei acestor obiecte, de care se leagă diferite amintiri: un penar, o paletă de ping-pong, un lanţ cu crucifix, un ceas (cu orele în sens invers). Aceste amintiri sunt inocente în sensul că nu agresează privitorul ci invită la meditaţie. În accepţiunea artiszului, nu lemnul, piatra sau bronzul sunt materialele ideale, ci amintirile, deoarece ele singure sunt cu adevărat neperisabile.
O propunere inedită a Muzeului de Artă din Cluj este organizarea de tururi ghidate ale expoziţiei în zilele de sâmbătă şi duminică de la ora 16:00. Ghidajele sunt gratuite, plătindu-se doar biletul de acces.
Photos by LiftingShadows 2013

Nu visam oare noi, toata viata, la Comoara de pe insula?

Cărţile cu basme, cu cât sunt mai mari, mai groase, permit sufletului să intre în ele ca-ntr-o cetate. Copil fiind visam o carte uriaşă, cam cât o masă, cu litere atât de mărunte, încât să o citesc cu o lupă, carte care să cuprindă tot, tot, absolut tot ce s-a scris. Mulţi ani m-a urmărit gândul acesta fermecat: cartea unică, gigantă, conţinând întreg universul!

Uneori am impresia că niciodată nu voi mai fi în stare să miros lacom un gard proaspăt, o cană cu apă, o cameră prin care a trecut tiptil amurgul. De ce ni se iau simţurile, aceste minunate slujitoare ale sufletului? Nu mai vedem îngeri, nu mai auzim clinchetul culorilor în curcubeie, nu mai aspirăm duhul străveziu al aerului pur, nu mai palpăm pulpa fructelor dezmăţate-n miez. Un veşnic gust dulceag în gură, o veşnică ameţeală, o neînţelegere, o teamă: astea au rămas.