Nu visam oare noi, toata viata, la Comoara de pe insula?

Cărţile cu basme, cu cât sunt mai mari, mai groase, permit sufletului să intre în ele ca-ntr-o cetate. Copil fiind visam o carte uriaşă, cam cât o masă, cu litere atât de mărunte, încât să o citesc cu o lupă, carte care să cuprindă tot, tot, absolut tot ce s-a scris. Mulţi ani m-a urmărit gândul acesta fermecat: cartea unică, gigantă, conţinând întreg universul!

Uneori am impresia că niciodată nu voi mai fi în stare să miros lacom un gard proaspăt, o cană cu apă, o cameră prin care a trecut tiptil amurgul. De ce ni se iau simţurile, aceste minunate slujitoare ale sufletului? Nu mai vedem îngeri, nu mai auzim clinchetul culorilor în curcubeie, nu mai aspirăm duhul străveziu al aerului pur, nu mai palpăm pulpa fructelor dezmăţate-n miez. Un veşnic gust dulceag în gură, o veşnică ameţeală, o neînţelegere, o teamă: astea au rămas.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s