Domnisoara Christina

Domişoara Christina, cel mai recent film de Alexandru Maftei, a avut premiera mondială la TIFF în cadrul Zilelor Filmului Românesc. Sala de cinema Florin Piersic a fost arhiplină iar surpriza (cel puţin pentru mine) a fost sesiunea de Q&A de la final cu echipa şi actorii.

Filmul este adaptarea nuvelei omonime fantastice a lui Mircea Eliade şi o apariţie originală a genului horror/ fantasy în peisajul filmului românesc. Acţiunea se petrece în perioada interbelică, la un conac din pădurile Teleormanului. Egor şi Sanda, viitoarea lui logodnică,  se retrag aici cu speranţa unor zile liniştite în care să se piardă împreună prin zăvoiaele din jurul conacului. Atmosfera idilică, Egor pictându-şi iubita, este înlocuită repede de una apăsătoare, stranie, uşor terifiantă. Replici de neînţeles ale doamnei Moscu, mama Sandei, şi ale fiicei sale de nouă ani, Simina, îl pun pe gânduri pe tânărul Egor. Evenimente stranii încep să se petreacă în conac iar Egor se confruntă cu imposibilitatea de a discerne între vis şi realitate. Sursa acestor evenimente pare a fi domnişoara Christina, ucisă pe când avea numai 20 de ani. O odaie misterioasă, ţinută încuiată şi cu mobila acoperită de cearşafuri albe, îi găzduieşte tabloul în care este superb reprezentată de pictorul George Demetrescu Mirea. Are trasături distincte, de o frumuseţe răpitoare: pare o tânără care domneşte nu doar în camera ei ci şi peste întreaga casă… Sanda se îmbolnăvelşte subit iar Egor este cuprins de o nouă atracţie irezistibilă. Cum va reuşi el să aleagă între cele două?

Filmul mi-a plăcut foarte mult, cred că este cel puţin la acelaşi nivel cu ceea ce se produce afară, dacă nu peste. Nu cred că este o producţie înscrisă pur şi simplu în moda filmelor cu vampiri. Chiar dacă este vorba de strigoi, filmul degajă un sentiment al autenticităţii, nu este pretenţios sau cu “floricele” ci mai degrabă are un iz folcloric românesc. Cel mai mult apreciez tensiunea aproape permanentă care există în film. Aceasta este obţinută destul de subtil, fără a se apela la construcţii imagistice violente vizual. Pe lângă imagini, excelenta muzică a filmului contribuie din plin la această tensiune. Câteva momente amuzante detensionează pe alocuri acţiunea.

Egor este un tip sensibil care îşi descoperă pe parcurs nu doar curajul ci şi credinţa. Este mereu elegant, ţinuta sa fiind impecabilă la masă. Costumele m-au făcut să ma gândesc cu drag la perioada interbelică. Micuţa Simina mi-a părut la început puţin nenaturală, însă aveam să descopăr mai târziu că este un copil care ştie prea multe pentru vârsta ei. Este uneori ironică şi nu se sfiieşte să arunce câte o replică muşcătoare. Sanda nu pare să îşi poată decide destinul de una singură iar Egor este câte pe ce să o elibereze. Am întrebat care sunt argumentele pentru care Sanda este pierdută iar Alexandru Maftei mi-a răspuns că le voi găsi în carte. Mi-ar fi plăcut totuşi ca Sanda să fie salvată. Christina este foarte frumoasă şi puternică în acelaşi timp, dar nu îi menajează pe cei dragi pentru a-şi atinge scopul. Iar cel mai bun rol este al doamnei Moscu, interpretată de Maia Morgenstern.

Cred că este un film românesc foarte bun şi l-aş revedea peste câteva luni (poate aş schimba pe ici pe colo unele dialoguri cam rigide şi aş insista pe câteva scene statice ca în the House of Sand and Fog). Categoric mi-ar place să am soundtrackul. Iar conacul este superb – câteva scene de interior am înţeles că a fost filmat undeva în Bucureşti.

Rating: 8,5/10

Susţin filmul românesc! Această recenzie este scrisă şi pentru concursul E-BODA: Concurs E-Boda pe Blogul TIFF.

Celelalte filme din secţiunea Zilele Filmului Românesc de la TIFF la găsiţi aici.

Image via festivalscope.com