ieri

zece zile ca zece secole
as vrea sa te imbratisez
dar trupul tau delicat
e un gehm de fluturi monarh
care isi iau zborul atunci
cand te ating
sunt obosit de atata zbor
si e iarna
in sufletul meu
si afara
inlauntrul tau e
primavara
si toamna tarzie
imbelsugata de fructul copt
al fiintei tale
galben, portocaliu, rosu
zece zile care dor
zece secole
in care mor
cate putin
revin la viata cand te vad
doar ca sa te pierd din nou
in zborul tau
departe
aproape
mereu

Interferente.

Doua vorbe despre festivalul de anul acesta. Am participat la doar doua spectacole: Fuchsiada (Teatrul German de Stat din Timisoara) si Omul cel din bun Seciuan (Bulandra). Nu ascund ca regret ca nu am mers si la FAUST-ul lui Tomaz Pandur. Dar asta e.

Fuchsiada.

2_29Visul urmuzian a fost pus in scena de Heti Sturmer cu asistenta lui Silviu Purcarete si ilustratia muzicala a lui Vasile Sirli. Colaborarea -devenita marca inregistrata – este recognoscibila de la primele secunde ale piesei ce dureaza putin peste o ora. Atmosfera de joc feeric, muzica, non-situatiile in care se gasesc (non-)personajele fac deliciul oricariu iubitor de teatru de avangarda. Absurd, uneori grotesc, suav si delicat, provocator si inocent. O spectaculoasa intalnire cu Algazy si Grummer dar si cu minunatul Turnavitu care prind viata ingenios sub holograma regizorului aflat aproape in permanenta pe scena alaturi de ceilalti. Distributia este generoasa, personajele sunt superbe. Piesa devine si instalatie cu ajutorul pianului mangaiat de Fuchs, pian care executa piruete, se deplaseaza inainte si inapoi pe scena, il apara de Turnavitu, in acest scenariu mecaniscist. Nu neaparat pe placul celor ce vor mesaje “serioase” in sala de teatru, dar cu siguranta de revazut pentru cei carora le place sa respire arta.

Rating: 10/10

Omul cel bun din Seciuan. 

Piesa lui Andrei Serban a fost surprinzatoare si spectaculoasa. Decor minimalist, simplu, accent pe instalatia de lumi, fara campul de maci inversi; deosebit de placute insertiile muzicale live. Am fost de-a dreptul fermecat de jocul lui Vlad Ivanov care interpreteaza trei personaje (si pe care il mai vazusem  la Nationalul din Bucuresti) si al superbei Ana Ularu (care joaca pana la urma si ea “doua” personaje). Piesa propune teme serioase de gandire (desi in mod clar nu doreste sa faca judecati de valoare si sa impuna sentinte) si se incadreaza in acest nou curent in arta prin care se abandoneaza drumul post-modern. Piesa nu solicita doar in plan emotional ci si in cel moral. Situatiile sunt complicate si cu toate optiunile care pot fi cantarite si toate justificarile care pot fi aduse, piesa comunica necesitatea unei intoarceri spre bine, acel bine originar, pe care comunitatea l-a pierdut in confuzje8a1996-mihaela-marinia si deruta pluralista a postmodernului. Este aici ceva mai mult decat climatul de jungla al afacerilor sau exploatarea omului de catre om. Andrei Serban renunta la tonul grav al pieselor de repertoriu clujean si se orienteaza catre o exprimare mai usoara, de consum (nu consumerist) potrivit unui mediu urban alert ca Bucurestiul.

Rating: 8/10

Nebunia de-a gandi cu mintea ta

O lectura placuta si mai usoara decat ma asteptam la inceput – dar totusi solicitanta. Este o carte de si despre filozofie. Cele trei eseuri cuprinse aici au fost de fapt prelegeri in care probabil ca autorului nu a intervenit prea mult deoarece isi pastreaza oralitatea. In primul eseu Gabriel Liiceanu propune dezvoltarea unui mecanism propriu al gandirii: ce este a gandi cu mintea ta? Nu este a te gandi la activitatile uzuale dintr-o zi; nu este a reda din cultura ta informatii cu privire la diferite lucruri; a gandi nu inseamna nici a consulta parerea filozofilor cu privire la diferite subiecte dar nici a-ti da tu cu parerea despre acestea. Despre a gandi cu mintea ta, Liiceanu detaliaza in cel de-al doilea eseu. O paranteza: am fost putin surprins totusi sa nu gasesc nimic despre filozofia Eclesiastului – desi controversata cu privire la autorul ei sau la data scrierii originale, aceasta carte ramane totusi de referinta pentru lumea veche si istoria filosofiei. Petru Cretia, reputat ebraist, spune ca aceasta carte de intelepciune propune de la un capat la altul un “fel de a gandi realitatea in intregul ei” fructificand stradania unui singur om de-a intelege si a teoretiza realitatea in care traieste. In fine, ultimul eseu – si probabil cea mai valoroasa treime a cartii in contextul nostru postmodern – porneste de la o vorba a lui Pascal – si dupa ce face o succinta “istorie” a ideilor prezinta sase dereglari contemporane a gandirii. Este o veritabila demascare a pluralismului de gandire si in special a conceptului de corectitudine politica adoptat de o Europa secularizata aflata in pragul pierderii identitatii.
Intreg volumul este dedicat de Gabriel Liiceanu lui Alexandru Dragomir, o feblete a acestuia – asupra caruia mi-a trezit din nou interesul. Sper ca de data aceasta sa lecturez si cateva din scrierile acestui Socrate modern autohton.

Rating: 8/10