Grădini pentru Dinu Pillat

Poate una dintre cele mai frumoase cărți pe care le am în biblioteca este volumul Grădini pentru Dinu Pillat apărută la Fabrik în 2016. Este cunoscută preocuparea lui Matei Câlția pentru tipar și design, cele Șapte povești cu Ștefam Câlția (UNArte, 2013) fiind o dovadă de excelență în acest sens. La fel ca și atunci, Grădinile fac parte dintr-un demers conceptual mai amplu. Dinu Pillat, un om luminos care a suferit absurditățile regimului comunist fiind arestat odată cu Constantin Noica, nu a putut fi stins de nedreptățile vieții. După eliberarea din închisoare, Dinu Pillat, poate spre stupoarea unora dintre cunoscuții lui și-a mărturisit dorința de a fi paznic al unei grădini publice, un parc cum am zice azi. Dorința neîmplinită este răscumpărată acum într-un fel inefabil de Ștefan Câlția care îl omagiază dedicându-i o serie de lucrări în tuș și tablouri în ulei precum și un colț în Grădina botanică. Grădinile sunt lucrari cu vegetație luxuriantă, care sondează memoria și recuperează trecutul, având și amprenta unei biografii personale a aristului dacă e să ne gândim la atelierul de pe strada Spătarului. Apar aceleași personaje misterioase, pești sau îngeri. Această carte-obiect îmbrăcată în pânză, și trasă într-un tiraj limitat de 200 exemplare, este însuflețită de o amuletă conservatoare a vieții, o frunză din grădina pictorului.

Reproducerile sunt însoțite de comentariile lui Carmen Brăgaru, Dinu Pillat – un destin împlinit (Editura DU-Style, 2000) probabil cea mai autoritară voce biografică a scriitorului pe care îl numește atât de frumos, “un Iov neștiut”, dar și de cele ale Monicăi Pillat sau Horia Roman Patapievici care îmi notează olograf în calitate de prefațator al volumului de corespondență între soții Pillat, Biruința unei iubirii (Humanitas, 2008), omagiul său față de “frumusețea acestor doi excepționali oameni”.

Rating: 10/10

Advertisements

Ultimul cavaler al fotbalului romantic

 

O superbă carte apărută la Editura Școala Ardeleană, Ultimul cavaler al fotbalului romantic. Nicolae Szoboszlay, o figură boemă, de o rectitudine morală evidentă. Probabil cartea anului pentru mine. Nicolae Szoboszlay este cetatean de onoare al Clujului, cunoscut pentru munca sa de o viata la grupele de copii si juniori. Toata viata a trait crezand in principiul lui Iuliu Hatieganu: rolul sportului este de a face caractere.

dscn8296_zpsgilkip4e

Nicolae Szoboszlay (91 ani) este un Neagu Djuvara al fotbalului. Un gentlemen desavarsit, autodidact, vorbitor a mai multe limbi de circulatie internationala. Face parte dintr-o familie nobiliara maghiara; averile bunicilor au fost confiscate, moment in care batranul s-a sinucis iar nevasta acestuia a cazut int-o profunda depresie. Cartea este practic marturia needitata a vietii acestui om, un jurnal de memorii, impletit cu dialogul. Chiar daca se vorbeste mult despre fotbal cartea a fi cu siguranta apreciata si de cei care nu au nimic in comun cu fenomenul. Si asta doar pentru romanticul Laji baci.

Rating: 10/10

Studenții Clujului, viitorii mari fotbaliști și intelectuali ai țării erau pe cât de tineri pe atât de maturi prin înfățișarea lor. Înalți, impozanți, și prin constituție și prin atitudine. Siluetele lor tinerești erau echipate cu inefabilul tricou alb negru, cu simbolul U la piept. Îi admiram și mă minunam. Acum, când îmi amintesc, parcă îi vedeam purtați de un vânt domol de vară, în pragul unei sesiuni de examene. Erau tinerii care, cu tratatele de medicină sub braț, treceau în grabă prin Piața Păcii îndreptându-se spre Biblioteca Centrală din Cluj, contractul lor cu clubul era un legământ sfânt, o atracție irezistibilă, o ispită a tinereții fără bătrânețe. Acele dungi alb negre radiau o bucurie adolescentină, o eternă tinerețe.

Există lucruri mult mai importante decât naționalitatea. Umanitatea, prietenia, educația, cultura și dragostea. Ne mențin uniți sentimentele care ne leagă pe toți.

Interferente.

Doua vorbe despre festivalul de anul acesta. Am participat la doar doua spectacole: Fuchsiada (Teatrul German de Stat din Timisoara) si Omul cel din bun Seciuan (Bulandra). Nu ascund ca regret ca nu am mers si la FAUST-ul lui Tomaz Pandur. Dar asta e.

Fuchsiada.

2_29Visul urmuzian a fost pus in scena de Heti Sturmer cu asistenta lui Silviu Purcarete si ilustratia muzicala a lui Vasile Sirli. Colaborarea -devenita marca inregistrata – este recognoscibila de la primele secunde ale piesei ce dureaza putin peste o ora. Atmosfera de joc feeric, muzica, non-situatiile in care se gasesc (non-)personajele fac deliciul oricariu iubitor de teatru de avangarda. Absurd, uneori grotesc, suav si delicat, provocator si inocent. O spectaculoasa intalnire cu Algazy si Grummer dar si cu minunatul Turnavitu care prind viata ingenios sub holograma regizorului aflat aproape in permanenta pe scena alaturi de ceilalti. Distributia este generoasa, personajele sunt superbe. Piesa devine si instalatie cu ajutorul pianului mangaiat de Fuchs, pian care executa piruete, se deplaseaza inainte si inapoi pe scena, il apara de Turnavitu, in acest scenariu mecaniscist. Nu neaparat pe placul celor ce vor mesaje “serioase” in sala de teatru, dar cu siguranta de revazut pentru cei carora le place sa respire arta.

Rating: 10/10

Omul cel bun din Seciuan. 

Piesa lui Andrei Serban a fost surprinzatoare si spectaculoasa. Decor minimalist, simplu, accent pe instalatia de lumi, fara campul de maci inversi; deosebit de placute insertiile muzicale live. Am fost de-a dreptul fermecat de jocul lui Vlad Ivanov care interpreteaza trei personaje (si pe care il mai vazusem  la Nationalul din Bucuresti) si al superbei Ana Ularu (care joaca pana la urma si ea “doua” personaje). Piesa propune teme serioase de gandire (desi in mod clar nu doreste sa faca judecati de valoare si sa impuna sentinte) si se incadreaza in acest nou curent in arta prin care se abandoneaza drumul post-modern. Piesa nu solicita doar in plan emotional ci si in cel moral. Situatiile sunt complicate si cu toate optiunile care pot fi cantarite si toate justificarile care pot fi aduse, piesa comunica necesitatea unei intoarceri spre bine, acel bine originar, pe care comunitatea l-a pierdut in confuzje8a1996-mihaela-marinia si deruta pluralista a postmodernului. Este aici ceva mai mult decat climatul de jungla al afacerilor sau exploatarea omului de catre om. Andrei Serban renunta la tonul grav al pieselor de repertoriu clujean si se orienteaza catre o exprimare mai usoara, de consum (nu consumerist) potrivit unui mediu urban alert ca Bucurestiul.

Rating: 8/10

Nebunia de-a gandi cu mintea ta

O lectura placuta si mai usoara decat ma asteptam la inceput – dar totusi solicitanta. Este o carte de si despre filozofie. Cele trei eseuri cuprinse aici au fost de fapt prelegeri in care probabil ca autorului nu a intervenit prea mult deoarece isi pastreaza oralitatea. In primul eseu Gabriel Liiceanu propune dezvoltarea unui mecanism propriu al gandirii: ce este a gandi cu mintea ta? Nu este a te gandi la activitatile uzuale dintr-o zi; nu este a reda din cultura ta informatii cu privire la diferite lucruri; a gandi nu inseamna nici a consulta parerea filozofilor cu privire la diferite subiecte dar nici a-ti da tu cu parerea despre acestea. Despre a gandi cu mintea ta, Liiceanu detaliaza in cel de-al doilea eseu. O paranteza: am fost putin surprins totusi sa nu gasesc nimic despre filozofia Eclesiastului – desi controversata cu privire la autorul ei sau la data scrierii originale, aceasta carte ramane totusi de referinta pentru lumea veche si istoria filosofiei. Petru Cretia, reputat ebraist, spune ca aceasta carte de intelepciune propune de la un capat la altul un “fel de a gandi realitatea in intregul ei” fructificand stradania unui singur om de-a intelege si a teoretiza realitatea in care traieste. In fine, ultimul eseu – si probabil cea mai valoroasa treime a cartii in contextul nostru postmodern – porneste de la o vorba a lui Pascal – si dupa ce face o succinta “istorie” a ideilor prezinta sase dereglari contemporane a gandirii. Este o veritabila demascare a pluralismului de gandire si in special a conceptului de corectitudine politica adoptat de o Europa secularizata aflata in pragul pierderii identitatii.
Intreg volumul este dedicat de Gabriel Liiceanu lui Alexandru Dragomir, o feblete a acestuia – asupra caruia mi-a trezit din nou interesul. Sper ca de data aceasta sa lecturez si cateva din scrierile acestui Socrate modern autohton.

Rating: 8/10

mătase

ieri, după ceva vreme, am regăsit bucurie într-un spectacol de operă. nu că ea n-ar mai fi fost acolo doar că eu nu o mai puteam accesa. la fel și cu cărțile. niciodată nu mi s-a mai întâmplat să citesc succesiv/ concomitent trei cărți ale aceluiași autor. însă versatilitatea acestuia e debordantă. stăteam azi cu cartea în mână și priveam pe geam. câteva raze de soare scăldau biserica. mi se părea că am înțeles ceva. ceva în legătură cu viața. apoi am ieșit afară. am cumpărat patru castane cu cinci lei. pentru cine nu cunoște perfecțiunea, aceasta se află într-o castană. mi-am adus aminte de plimbarea din parc și punga de castane. sau poate că totul a fost doar în capul meu. atunci am simțit nevoia să beau ceva. am intrat într-un magazin și mi-am adus aminte că îi placea australia. am luat o sticlă de bere de ghimbir îmbuteliată tocmai la antipozi. am simțit apoi nevoie de a urca, undeva la înălțime pentr a-mi privi orașul. am reușit. stăteam foarte aproape de sticlă, cu picioarele lipite de geam. de sus găsești întotdeauna ceva nou de observat în lucrurile pe care ai impresia că le cunoști atât de bine. dacă încă îți iubești orașul, mai ai o șansă. mi-am încheiat escapada pe malul apei, legănându-mă ușor și ascultând curgerea puternică a apei.

Rating: 9/10

Pelicanul

Mi-am făcut în ultimii doi ani un obicei de a merge la teatru la orice premieră care are loc. Regret că nu am făcut și recenzii pentru aceste spectacole; în primul rând pentru mine pentru a-mi fixa mai bine anumite emoții și gânduri legate de aceste prime reprezentații care uneori au fost recompensate cu premii importante sau care pur și simplu rămân ca favorite ale publicului.

Pe 27 februarie 2016 a avut loc premiera piesei Pelicanul de August Strindberg în regia lui Felix Alexa. Regizorul bucureștean a mai montat la Teatru Maghiar de Stat din Cluj-Napoca piesa Domnișoara Julie. Despre cele două “piese de cameră” să vorbește în cadrul teatrului maghiar că alcătuiesc un diptic care merită vizionat succesiv.

Pelicanul pleacă de la metafora jertfei de sine a păsării care cu propriul sânge își mântuiește puii. Subiectul îl constituie drama unei familii în care se împletesc intrigi, neloialitatea, gelozia, egoismul, dar și sacrificiul de sine și dragostea dintre frați. Cine este de fapt pelicanul aflăm însă doar la sfârșitul piesei.

August Strindberg a avut o copilărie grea, neglijat fiind de părinți, fiind nevoit să se adapteze la desele mutări ale familiei. Ca adult a fost căsătorit de trei ori și atitudinea lui față de femei exprimată în creațiile dramatice a fost criticată de-a lungul vremii. Nici bărbații nu au o reprezentare întotdeauna favorabilă. Forța acestei piese este întreținută de actualitatea ei și de intensitatea emoțională mare pe care o are. Deși scurtă, aproximativ 70 de minute, piesa este foarte intensă și păstrează o tensiune ridicată pe tot parcursul ei. Tensiunea este menținută nu doar prin replicile și jocul scenic dar și prin cadrul și ilustrația muzicală aferentă. Scenografia este modernă, sau mai bine zis postmodernă, tehnologizată, decorurile sugestiv-vivante interacționând cu actorii;  luminile creează o atmosferă de cavou, de loc bântuit de stafii iar costumele Carmencitei Brojboiu amintesc de personajele lui Tim Burton. Elementele de decor sunt delimitate de camera în care se petrece acțiunea, intrând în contact cu ele, personajele părăsesc scena și intră într-o dimensiune care nu este accesibilă direct celorlalți. Acompaniamentul muzical conceput de Felix Alexa este fundamental pentru atmosfera creată spectatorul fiind învăluit de tonalități joase.

Reacția lui Strindberg la habotnicia și îndoctrinarea religioasă poate fi intuită în punerea la îndoială de către Fredrik a mitului pelicanului. Însă spiritualitatea nu este negată, dramaturgul punând în lumină faptul că mântuirea poate veni din afară prin depăsirea propriei condiții. Botezul poate fi prin foc sau prin duh, spun scripturile.

Jocul actorilor este fără îndoială remarcabil. Dar nu pot să nu îl remarc pe Bogdan Zsolt pe care l-am văzut într-o mulțime de spectacole: aici este încă o dată un altul, intră în rolul unui nou personaj pe care nu l-am mai văzut până acum.

Rating: 9/10

 

Foto credit: Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca

Interviu transfinit

“Daca am sti insa de ce-urile cum-urilor noastre, am fi altundeva. Intrebarea ar fi unde.”

Interviul transfinit al lui V. Avram se plaseaza temporal inaintea interviului Mastilor al lui G. Liiceanu. De aceea este mult mai putin direct si mai putin agresiv, mai centrat pe literatura decat pe biografie si patruns de eterna autopersiflare si nonvalorizare a propriei opere a lui Mircea Ivanescu. Fabulos un pasaj in care descrie Bucurestiul, mai exact una dintre acele zone care pastra o atemporalitate aparte.

“…avand timp liber am inceput sa citesc organizat. Si la un moment dat am descoperit o biblioteca pe atunci ciudata in Bucurestiul acelor ani cand Biblioteca Academiei nu era accesibila elevilor si cu atat mai putin celor cu statutul nedeterminat cum eram eu si Biblioteca Fundatiilor din Piata Palatului era practic mutilata de toate cartile ei definitorii. Era vorba de o casa calma, burgheza, cu camere putine si relativ mici, grupate la etaj in jurul unui hol nu prea mare, si dispuse toate in semicercul cu ferestre mari de sticla, spre un parc, deloc mare, si aproape totdeauna pustiu, un fel de gradina mai mare de casa boiereasca (asa cum era casa insasi, constituind biblioteca, o casa de personaj particular, fara indoiala si in niciun caz conceputa initial pentru alte scopuri; cartile erau probabil in camerele de la parter, la origine reprezentand dependentele si spatiile personajului de serviciu). Asezamantul era situat in plin centrul orasului, dar intr-un din acele mici cartiere de strazi linistite, acolo in preajma bibliotecii de care e vorba, cu case mai elegante, dar pe strazile imediat inconjuratoare, de-a dreptul modeste, si chiar patriarhale avand curti lungi si inguste, fatade lasate sub nivelul trotuarului, pomi batrani pe marginea trotuarelor si in genere lasand impresia ca fac parte din cu totul alt oras decat capitala acelor ani si al altor ani care au imprimat Bucurestiului aerul acesta de graba, vulgaritate, brutalitate si totala indiferenta la orice fel de valoare reala omeneasca pe care il avea si atunci si care s-a tot accentuat in toti anii urmatori, prin si de dincolo de marea opera de demolare intreprinsa de peronajul tutelar.” [p. 68-69]

Rating: 10/10