O superbă carte apărută la Editura Școala Ardeleană, Ultimul cavaler al fotbalului romantic. Nicolae Szoboszlay, o figură boemă, de o rectitudine morală evidentă. Probabil cartea anului pentru mine. Nicolae Szoboszlay este cetatean de onoare al Clujului, cunoscut pentru munca sa de o viata la grupele de copii si juniori. Toata viata a trait crezand in principiul lui Iuliu Hatieganu: rolul sportului este de a face caractere.
Nicolae Szoboszlay (91 ani) este un Neagu Djuvara al fotbalului. Un gentlemen desavarsit, autodidact, vorbitor a mai multe limbi de circulatie internationala. Face parte dintr-o familie nobiliara maghiara; averile bunicilor au fost confiscate, moment in care batranul s-a sinucis iar nevasta acestuia a cazut int-o profunda depresie. Cartea este practic marturia needitata a vietii acestui om, un jurnal de memorii, impletit cu dialogul. Chiar daca se vorbeste mult despre fotbal cartea a fi cu siguranta apreciata si de cei care nu au nimic in comun cu fenomenul. Si asta doar pentru romanticul Laji baci.
Rating: 10/10
Studenții Clujului, viitorii mari fotbaliști și intelectuali ai țării erau pe cât de tineri pe atât de maturi prin înfățișarea lor. Înalți, impozanți, și prin constituție și prin atitudine. Siluetele lor tinerești erau echipate cu inefabilul tricou alb negru, cu simbolul U la piept. Îi admiram și mă minunam. Acum, când îmi amintesc, parcă îi vedeam purtați de un vânt domol de vară, în pragul unei sesiuni de examene. Erau tinerii care, cu tratatele de medicină sub braț, treceau în grabă prin Piața Păcii îndreptându-se spre Biblioteca Centrală din Cluj, contractul lor cu clubul era un legământ sfânt, o atracție irezistibilă, o ispită a tinereții fără bătrânețe. Acele dungi alb negre radiau o bucurie adolescentină, o eternă tinerețe.
Există lucruri mult mai importante decât naționalitatea. Umanitatea, prietenia, educația, cultura și dragostea. Ne mențin uniți sentimentele care ne leagă pe toți.
Visul urmuzian a fost pus in scena de Heti Sturmer cu asistenta lui Silviu Purcarete si ilustratia muzicala a lui Vasile Sirli. Colaborarea -devenita marca inregistrata – este recognoscibila de la primele secunde ale piesei ce dureaza putin peste o ora. Atmosfera de joc feeric, muzica, non-situatiile in care se gasesc (non-)personajele fac deliciul oricariu iubitor de teatru de avangarda. Absurd, uneori grotesc, suav si delicat, provocator si inocent. O spectaculoasa intalnire cu Algazy si Grummer dar si cu minunatul Turnavitu care prind viata ingenios sub holograma regizorului aflat aproape in permanenta pe scena alaturi de ceilalti. Distributia este generoasa, personajele sunt superbe. Piesa devine si instalatie cu ajutorul pianului mangaiat de Fuchs, pian care executa piruete, se deplaseaza inainte si inapoi pe scena, il apara de Turnavitu, in acest scenariu mecaniscist. Nu neaparat pe placul celor ce vor mesaje “serioase” in sala de teatru, dar cu siguranta de revazut pentru cei carora le place sa respire arta.
ia si deruta pluralista a postmodernului. Este aici ceva mai mult decat climatul de jungla al afacerilor sau exploatarea omului de catre om. Andrei Serban renunta la tonul grav al pieselor de repertoriu clujean si se orienteaza catre o exprimare mai usoara, de consum (nu consumerist) potrivit unui mediu urban alert ca Bucurestiul.
