Noutati editoriale: Denis Alexander

Curtea Veche nu se dezminte: prin Colectia Ştiinţă şi Religie şi Colecţia Ştiinţă, Spiritualitate, Societate rămâne cea mai activă editură în explorarea domeniului interdisciplinarităţii ştiinţă-religie.

Cea mai recentă apariţie este cartea lui Denis Alexander, director al Faraday Institute for Science and Religion, Creaţie sau evoluţie. Trebuie să alegem? în traducerea Ramonei Neacşa-Lupu şi a lui Viorel Zaicu.

Cele două teorii dominante ale originii vieţii, creaţionismul şi evoluţionismul, sunt abordate separat şi exemplificate cu argumente ştiinţifice, dar şi teologice, autorul demonstrând că ele nu sunt complet străine una de cealaltă şi că viitorul le va aduce laolaltă în explicarea apariţiei Pământului şi a omului.

Cartea se poate cumpăra de pe site-ul Curtea Veche.



Cum sa citim Genesa

Principala invatatura cu care am ramas din lectura acestui studiu biblic, referitoare la cum anume sa intelegem cartea Genesa, este de a o privi  nu ca pe ceva de sine-statator, care trebuie inteles in propriile-i limite ale naratiunii, ci ca pe acea parte a Pentateuhului scrisa din “perspectiva Campiei Moabului”. Fara Exod-Levitic-Numeri nu poate exista o intelegere corecta a scopului pentru care a fost scrisa Genesa si anume atat pentru fundamentarea relatiei Yahweh – Yisrael cat si pentru a fi o provocare cultural-religioasa pentru natiunile din jur: Israel trebuia sa-si indeplineasca “mandatul preotiei” nu doar cel cultural (Gen. 1:28 Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: “Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ”).

“Intrebarea esentiala este <CINE a facut cerurile si pamantul?> iar nu <Cum s-au facut ele?>”. (p.19) Astfel, structura cartii Genesa este profund teocentrica, lucru evident mai ales in capitolele 1-11 cand personajele sunt mai sterse (de ex. Noe nu are consemnata nici macar o propozitie pe care ar fi spus-o) si intodeauna subordonate evenimentelor infatisate de firul narativ – personajele Adam si Eva sunt depasite in semnificatie de evenimentul Caderii lor in pacat si efectele determinate asupra intregii omeniri; Noe este umbrit de cataclismul global al Potopului. Desi in cea de-a doua parte a cartii personajele sunt mult mai proeminente (Avraam, Iacov, Iosif),  acestea raman subordonate evenimentelor si anume demararii istoriei rascumpararii, idee care transcende evenimentele la care participa personajele – evenimentele par uneori disparate, uneori anacronice dar subordonate nu istoriei personale ci unei Istorii Mai Inalte. Daca primele capitole ofera imaginea istoriei Creatiei si Caderii, a doua parte este prezentarea Rascumpararii.

Abordarea cartii este una sincronica, teza teoriei documentare (cum ca Genesa ar fi fost compilata ulterior, mult mai tarziu, folosind fragmente de text din diferite perioade), fiind tot mai mult pusa la indoiala de maiestria autorului relevata de unitatea naratiunii biblice si de tehnicile narative folosite. Unitatea literara  nu este doar a Genesei ci si a Pentateuhului in ansamblul sau.

Cand a fost scrisa Geneza? “In lumina naratiunii Pentateuhului putem emite ipoteza ca Genesa a fost scrisa in vremea peregrinarilor prin pustie sau perioada sederii in Campia Moabului”. (p.31) 1440-1400 i.Cr.

Structura. “Primele 11 capitole focalizeaza naratiunea pe esenta problemei: suprematia absoluta alui Yahweh in fata dumnezeilor culturii de atunci si natura relatiei care se stabileste intre acest Dumnezeu si om. Aceste adevaruri sunt comunicate nu doar pentru Israel cat si pentru aceia intre care urma el sa fie asezat, ca o preotie imparateasca a Dumnezeului sau. Cartea Genesei trebuia sa pastreze legatura cu climatul cultural-religios al tuturor acestor popoare”.  (p.31)

Implinirea acestui “mandat preotesc” implica prezentarea adevarurilor intr-un limbaj accesibil si inteligibil popoarelor din jur. “In tot Bazinul mediteranean pare sa nu fi existat un vehicul mai potrivit decat literatura legata de Potop”. Numarul mare de istorisiri legate de Potop, rapandite peste tot in lume, indica faptul ca “literatura depre Potop era un bun universal, apartinand deopotriva tuturor acestor popoare”. Istoria potopica era inscrisa in constiinta colectiva a diferitelor natiuni. Asemanarile cu miturile sumero-akkadiene determina “relevanta” materialului biblic pentru popoarele de atunci. Diferentele insa subliniaza unicitatea si atotputernicia Dumnezeului evreilor, care era o idee originala, nemaintalnita in lumea politeista de atunci.  (p.62)

Rezumat schematic. Creatie – Cadere – Rascumparare.

Creatia. Il prezinta pe Dumnezeu ca fiind singurul Dumnezeu adevarat, imaterial si transcendent universului pe care El l-a creat. Ceea ce spune El se face. Coroana creatiei lui este omul, inzestrat cu libertate morala, cu libertatea de a alege intre bine si rau, de a experimenta rebeliunea si alienarea de Dumnezeu. Lumea pervertibila creata era o lume “foarte buna”.

Efectele Caderii. Dupa Potop omul “nu mai era totusi ca inainte de cadere. Prin neascultarea lui Adam, creatia lui Dumnezeu fusese atinsa in mod ireversibil de rau. Animozitatea s-a instalat intre om si lumea animala. Clima si mediul par sa se fi schimbat […] si Dumnezeu adauga la hrana omului o noua categorie de alimente”. (p.66)

Polemica. Textele babiloniene prezinta soarele si luna ca pe doi mari zei. “In timp ce la popoarele inconjuratoare soarele si luna erau venerate, textul din Genesa nici macar nu le numeste”. Plecand de aici este usor de intuit natura intentionat polemica a materialului din Genesa. Pe de o parte informatiile reverberau in ceea ce popoarele vremii cunoasteau deja ca istorie insa veneau in contradictie cu conceptiile religioase ale acestora. (p.336)

Concluzie. “Cand privim intregul Pentateuh prin perspectiva Campiei Moabului, intelegem ca Genesa ofera nu doar raspunsuri vitale pentru relatia lui Israel cu Dumnezeul sau, dar, in acelasi timp, este si o unealta apologetica extrem de importanta oferind o cale de comunicare relevanta cultural, fata de care Israel nu ar fi putut incepe nici macar sa viseze sa-si indeplineasca mandatul preotiei”. (p.349)

Rating: 7/10

O noua pista pentru aparitia vietii

Un nou studiu al cercetătorilor de la Astrobiology Centre (INTA-CSIC) arată că acidul cianhidric, ureea şi alte substanţe pot fi obţinute din albastru de Berlin (o sare Fe4[Fe(CN)6]315 H2O), motiv pentru care s-au recreat condiţiile chimice de pe Pământul primitiv. Marta Ruiz Bermejo a spus că albastrul de Berlin (foto) se dizolvă în amoniac ceea ce are ca rezultat acidul cianhidric care la rândul său ar fi putut juca un rol în apariţia moleculelor organice. Condiţiile de mediu ar fi trebuit să fie un pH foarte ridicat (bazic, 12), temperaturi de 70-150 grade Celsius, fără oxigen.

Desigur, condiţiile primordiale sunt o presupunere, nu putem fi siguri că aşa stau lucrurile. Apoi trebuie să observăm că toate aceste date au fost obţinute de cercetători în medii de laborator cu condiţii controlate.

Sursa: Ruiz-Bermejo et al. Thermal Wet Decomposition of Prussian Blue: Implications for Prebiotic Chemistry. Chemistry & Biodiversity, 2009; 6 (9): 1309 DOI: 10.1002/cbdv.200900024

Recomandare articol

Vă atrag atenţia asupra unui articol proaspăt publicat pe descopera.ro de Alexadru Safta, intitulat Darwin da mana cu Adam & Eva. Stiinta este sceptrul lui Dumnezeu? Recomand!

singura explicatie rationala pentru asemenarile genetice si biologice dintre toate formele de viata se datoreaza unui Arhitect comun care a proiectat si a creat functii similare pentru scopuri similare si functii diferite pentru scopuri diferite, in cazul tuturor varietatilor formelor de viata, de la cele mai simple la cele mai complexe. Chiar si oamenii angajeaza acest principiu al designului comun in planificarea arhitecturii variate a cladirilor.

Pielea de gaina

Efectul de piele de găină ar fi o reminiscenţă a evoluţiei, de când oamenii au avut blană ca alte primate. Ian Gibbins, un om de ştiinţă, susţine că ne foloseam sistemul piloerectil în trecutul evolutiv apropiat şi am renunţat la păr deoarece nu mai aveam nevoie de blană. Însă nu spune şi de ce nu am mai fi avut nevoie de blană. Nu ar fi fost mai comod să nu trebuiască să ne protejăm trupurile cu haine de capriciile vremii?

Un folicul pilos este alcătuit din epiteliul care înconjoară radăcina unui fir de păr şi glanda sebacee adiacentă. De aceasta este ataşat un mic muşchi piloerectil controlat de un nerv aflat în reţea, astfel încât la activare, firele de păr se ridică şi de aici efectul de piele de găină. Sună a proiectare orientată clar spre un scop.

Gibbons explică faptul că bărbaţii încă mai au păr din motivele selecţiei sexuale (părul facial şi pilozitatea corporală mai accentuată). În timp ce “blana s-ar fi pierdut, femeile ar fi început să prefere bărbaţii mai păroşi sau bărbaţii au preferat femeile nepăroase”. Dar nu spune ce anume a cauzat pierderea părului. Articolul ABC prezintă şi câteva contra-argumente acestei presupuse istorii: diferite grupuri etnice au pilozitate diferită, femeile şi bărbaţii au aproximativ acelaşi număr de foliculi piloşi.

Sursa: ABC News

Photo: Girl in Fur Coat digital painting by chanchan222 (Flickr)

Evolutie convergenta (?)

ScienceNOW anunţă că masculii a două specii de păsări şi-au evoluat independent acelaşi cântec în decurs de 3 milioane de ani. Cercetătorii spun că asta s-a întâmplat deoarece asigură o strategie mai eficientă în faţa altor masculi. Însă la ce fel de evoluţie se referă? Ar putea o asemenea descoperire să nu facă referire la termenul evoluţie?

Speciile în cauză sunt Hypocnemis subflava şi H. peruviana. Ambele trăiesc în sud-vestul Amazonului însă au habitate uşor diferite: prima specie preferă petecele de bambus în timp ce a doua desişurile. De asemenea păsările au un penaj diferit: H. subflava are pieptul galben (de unde şi numele) iar H. peruviana are pieptul albicios. Cercetătorii vorbesc în acest caz despre convergenţă evolutivă: ambele specii şi-au dezvoltat acelaşi cântec deoarece le-a oferit un avantaj. Nu ar fi însă mai rezonabilă explicaţia că genul Hypocnemis s-a diversificat pornind de la un tip comun? În acest scenariu păsările ar dispune de capacitatea de adaptare la condiţii diferite de mediu şi astfel se pot explica diferenţele în coloraţia penajului. Cântecul identic nu ar fi decât o confirmare a faptului că speciile aparţin aceluiaşi tip iniţial. Astfel nu mai este necesar conceptul de evoluţie convergentă. Se poate merge pe proiectarea unui tip iniţial cu putere de adaptabilitate şi diversificare. Astfel, evoluţia din acest exemplu este o simplă diversificare, o simplă schimbare în timp. Dar nu este o (macro)evoluţie, în sensul transmutaţiei speciilor, în sensul adaosului de informaţie – nu este un exemplu de  evoluţie de  la amibă la om şi nici nu poate fi extrapolată pentru a susţine o asemenea poziţie.

Photo: Matt DeresGymnopithys leucaspis. Pentru a vedea speciile discutate aici vizitaţi pagina ScienceNow, sursa ştirii.

Adio atavisme

Descoperă.ro anunţă: “Corpul uman nu are organe inutile”. Cercetătorii din cadrul Universităţii de Medicină din New York au descoperit că splina are un rol important în vindecarea bolilor inimii creând filtre pentru corpusculii nesănătoşi din sânge şi stocând monocite (macrofage cu rol în sistemul imunitar – splina produce până la 50% dintre monocitele necesare recuperării în urma unui atac de cord). Despre celelalte organe menţionate în articolul Descoperă.ro putrem spune că:

– apendicele vermiculiform are rol în digestie şi în sistemul imunitar;
– coccisul este necesar pentru menţinerea poziţiei corpului, fără el acest lucru fiind dificil;
– măselele de minte ar putea avea un rol important în mestecarea hranei de natură vegetală;
– muşchii urechii au rol în a atenua contactul dintre oasele urechii medii şi a membranei timpanice pentru a preveni suprasolicitarea acestor structuri fine.

Majoritatea oamenilor de ştiinţă evoluţionişti obişnuiescă să vorbească despre atavisme sau organe vestigiale ale corpului uman. Acestea nu ar avea nicio funcţie şi sunt simple resturi evolutive motiv pentru care sunt adesea citate drept dovezi ale evoluţiei.

Nu vreau să spun aici că întreaga teorie a evoluţiei se dovedeşte a fi falsă din cauza acestui singur argument dovedit fals. Dar susţin că acest argument fals era citat nu datorită unei argumentări ştiinţifice riguroase ci mai degrabă dintr-un impuls emoţional de a fabrica un răspuns artificial în această problemă, pornind de la premisa că evoluţia trebuie să fi avut loc.

Credem că omul, fiind creat de Dumnezeu, chiar dacă are un corp supus descompunerii, acesta nu are organe inutile. Dacă am identifica organe care aparent nu ar avea nicio funcţie, concluzia pe care ar trebui să o tragem este că nu am identificat acea funcţie şi nu că organul respectiv ar demonstra evoluţia, fiind un organ vestigial.

Photo by Patrick J. Lynch

Evolutia si credinta, in opozitie

Francis Collins, un creştin evanghelic, a fondat o organizaţie neguvernamentală numită The BioLogos Foundation şi a lansat cu sprijinul Fundaţiei John Templeton website-ul BioLogos dedicat reconcilierii dintre ştiinţă şi credinţa creştină. Motto-ul lor este că atât credinţa cât şi ştiinţa conduc la aflarea adevărului despre Dumnezeu şi creaţie, Collins promovând ceea ce se cunoaşte drept evoluţionismul teist.

Discovery Insitute prin Centrul pentru Ştiinţă şi Cultură a lansat website-ul Faith and Evolution care se vrea o reacţie la site-ul BioLogos şi care îşi propune să arate că credinţa creştină nu este compatibliă cu viziunea evoluţionistă asupra lumii.

Amanda Gefter, editor la NewScientist, crede că orice altă relaţie dintre ştiinţă şi credinţă decât NOMA lui Stephen Jay Gould produce un neajuns. În contextul actual însă, postmodern, pluralist şi transcultural, poziţia magisterilor nesuperpozabili mi se pare evident depăşită. Tind să cred mai degrabă că dialogul sau integrarea sunt nişte direcţii mai fructuoase.

Ida, o matusa in termeni geologici

Ida, sau pe numele ei ştiinţific Darwinius masillae, este noua fosilă-vedetă a teoriei evoluţiei. Jens L. Franzen şi echipa sa au publicat recent o lucrare cu privire la această creatură, asemănătoare lemurilor, în PLoS. Se susţine că această descoperire este o verigă-lipsă între primate şi rudele mai depărtate ale acestora. Chiar dacă această fosilă a fost descoperită în anii ’80, şi este foarte bine conservată, ea nu a ajuns în atenţia oamenilor de ştiinţă decât foarte târziu.

Este dificil de spus că ar avea caractere intermediare între primate şi strămoşi mai îndepărtaţi, mai ales că este greu de identificat acei presupuşi strămoşi îndepărtaţi. Scheletul este comple format, nu arată trăsături “primitive” şi cea mai la îndemână opţiune este de a considera mamiferul drept o specie de lemur dispărută, care apare abrupt în Eocenul de la Messel.  Fosila este datată la 47 milioane de ani. De asemenea, conservarea fosilei este foarte bună (s-a păstrat părul şi chiar resturi stomacale) ceea ce vorbeşte de o îngropare rapidă, catastrofică, în condiţii anoxice care să nu permită descompunerea subaeriană. Situl de la Messel este recunoscut pentru bogăţia de fosile pe care le ascunde, primatele fiind însă ceva mai dificil de găsit, dar care conţine o multitudine de specii de animale îngropate laolaltă.

Serviciul de ştiri al Revistei Science redă declaraţiile câtorva oameni de ştiinţă care nu sunt foarte entuziasmaţi de descoperire. Elwyn Simons susţine că fosila nu aduce nimic nou în sfera de cunoştinţe.  Richard Kay spune că nu există analize filogenetice care să susţină ideile autorilor. Callum Ross nu este de acord cu metoda de încadrare taxonomică a specimenului  în subordinul haplorrhini a ordinului Primates spunând că aceasta nu este modernă.

sursa: PLoS ONE (including the photo)
Great Google “missing link” logo.