Analiza unui discurs de-al lui Marquez

Volumul proaspăt apărut la RAO N-am venit să ţin un discurs reuneşte superbe cuvântări susţinute de autorul columbian şi cred că acestea ar trebui citite nu doar de cei ce iubesc literatura lui ci şi de cei care vorbesc în public şi sunt puşi în situaţia de a ţine un discurs. Fiecare discurs impresionează şi este construit astfel încât vorbitorul să îşi împlinească menirea: să atingă ascultătorii nu doar să le ocupe (plăcut) timpul.

Pentru recenzia acestei cărţi am ales o metodă neconvenţională: voi încerca o analiză a unui discurs rostit de Garcia Marquez şi m-am oprit la cel de-al doilea redat în volum pentru că aici eram cu lectura când mi-a venit ideea – Cum am început să scriu. Aşa şi eu cu recenzia.

Introducerea acestui discurs este în concordanţă cu titlul volumului şi în ton cu alte discursuri consemnate aici: se pare că lui Garcia Marquez nu prea îi place să ţină discursuri. Însă vorbitorul nu aruncă vreo scuză oarecare pentru inadecvarea momentului şi nici nu se prezintă ca un novice într-ale vorbitului în public. El pur şi simplu îşi recunoaşte şi descrie starea mizând pe talentul său  de povestitor. Astfel îşi cucereşte auditorul. Îşi compară frica de a vorbi în public cu frica în faţa unei catastrofe aviatice. Duce la extrem hazul mărturisind că ar fi preferat să evite momentul discursului facând “tot ce mi-a stat în putinţă ca să nu particip la această reuniune, am încercat să mă pricopsesc cu o pneumonie, m-am dus la frizer cu speranţa să-mi taie gâtul”. Marquez reuşeşte în această manieră să capteze atenţia totală a publicului şi face prima legătură cu subiectul central al discursului său şi anume modul în care s-a apucat de scris: forţat – la fel cum a fost obligat să urce pe estradă şi ţină acest discurs.

Gabriel Garcia Marquez s-a apucat să scrie pentru a-i arăta lui Eduardo Zalamea Borda (cu două decenii mai în vârstă)  – care afirmase că noile generaţii de scriitori nu ofereau nimic – că se înşeală. Lucrul acesta aduce în mintea ascultătorilor contextul socio-cultural despre care autorul vorbeşte şi declanşează imediat formarea unor punţi de legătură extraordinare cu locul şi rolul lui Garcia Marquez în constelaţia de scriitori sud-americani (columbieni şi nu numai). Astfel, vorbitorul nu atrage atenţia numai asupra lui însuşi ca un fel de portavoce tânără şi singulară cu tupeu de a-l pune la punct pe Borda ci asupra unei întregi generaţii de valoare alături de care se plasează.

Enunţul principal legat de opera lui este următorul: “meseria de scriitor este poate singura care devine tot mai grea pe măsură ce se practică”. Vorbele memorabile sunt completate de o privire după cortina creaţiei lui, prin câteva propoziţii despre efortul creator al autorului.

Discursul este lipsit de o concluzie evidentă, rostită, însă aceasta este acolo, suspendată undeva şi solicită imperios ca autorul să nu se oprească din scris. Magnifica ilustraţie-povestire – în inegalabilul său stil – are un efect deosebit de puternic asupra auditorului/ cititorului.

Vă invit să cititţi discursurile lui Marquez.

Rating: 10/10

Despre dragoste si alti demoni

Alături de “Un veac de singurătate”, “Incredibila şi trista…” şi “Ochi de câine albastru”, titlul romanului “Despre dragoste si alţi demoni” este favoritul meu între titlurile marqueziene. Pe lângă titlu, cred că şi coperta acestei ediţii RAO este foarte inspirată: unu lucru în plus care m-a făcut să cumpăr cartea. Parfumul de guayaba degajat se potriveşte perfect cu subiectul cărţii: Le bonheur de vivre – Matisse.

Cu ceva timp în urmă am avut un vis sau mi-am imaginat – nu pot să îmi dau seama – un castel în a cărui temniţă era închisă o tânără cu părul lung. Ea era vizitată în timpul nopţii de unul care avea capacitatea de a se deplasa pe ziduri, inclusiv în poziţii nefireşti, a la Dracula lui Bram Stoker. Nu aş putea să-mi explic această superpoziţie ciudată cu ideile lui Marquez. Poate că se datorează faptului că ideile nu sunt ale nimănui; zboară primprejur ca îngerii.

O fată este muşcată de un câine turbat ceea ce este interpretat ca “semn rău” şi blestem pentru familia marchizului. Fapt este că aceasta nu ia turbarea de la câine şi arată pe tot parcursul naraţiunii că nu este bolnavă. Sierva Maria însă este supusă întâi chinurilor vracilor şi altor superstiţii locale. Apoi este dusă într-o mănăstire unde toată lumea este convinsă că era posedată. Răutatea şi imaginaţia bolnavă a celor de la mănăstire este însă contracarată de doi preoţi care doresc să o scoată pe sărmana fată din ghearele stareţei. Preotul cel tânăr, Cayetano Delaura, se îndrăgosteşte de fată.

Cred că punctul culminant al cărţii este atins atunci când Delaura îşi mărturiseşte în faţa episcopului “păcatul” de a se îndragosti. Este diavolul părinte. Cel mai cumplit dintre toţi. Această afirmaţie m-a dus cu gândul la expresia lui Radiquet, Le diable au corps.

Îi mărturisi că nu trecea o clipă fără să se gândească la ea, că tot ce mânca şi bea avea gustul ei, că viaţa era ea, la orice oră şi pretutindeni, cum numai Domnul avea dreptul şi puterea de a fi, şi că bucuria supremă a sufletului său ar fi să moară împreună cu ea.

Ceea ce nu am priceput a fost motivul pentru care autorul dezvăluie în introducere deznodământul poveştii. Astfel, nu am citit gândindu-mă cum anume va fi sfârşitul ci cum anume va fi el atins.

Nu lipsesc dimensiunile gigantice ale spaţiului sud-american: sezonul ploios aduce adevărate deluvii biblice iar personajele (precum marchizul sau episcopul) iau deciziile vieţii lor.

Rating: 9/10