Nebunia de-a gandi cu mintea ta

O lectura placuta si mai usoara decat ma asteptam la inceput – dar totusi solicitanta. Este o carte de si despre filozofie. Cele trei eseuri cuprinse aici au fost de fapt prelegeri in care probabil ca autorului nu a intervenit prea mult deoarece isi pastreaza oralitatea. In primul eseu Gabriel Liiceanu propune dezvoltarea unui mecanism propriu al gandirii: ce este a gandi cu mintea ta? Nu este a te gandi la activitatile uzuale dintr-o zi; nu este a reda din cultura ta informatii cu privire la diferite lucruri; a gandi nu inseamna nici a consulta parerea filozofilor cu privire la diferite subiecte dar nici a-ti da tu cu parerea despre acestea. Despre a gandi cu mintea ta, Liiceanu detaliaza in cel de-al doilea eseu. O paranteza: am fost putin surprins totusi sa nu gasesc nimic despre filozofia Eclesiastului – desi controversata cu privire la autorul ei sau la data scrierii originale, aceasta carte ramane totusi de referinta pentru lumea veche si istoria filosofiei. Petru Cretia, reputat ebraist, spune ca aceasta carte de intelepciune propune de la un capat la altul un “fel de a gandi realitatea in intregul ei” fructificand stradania unui singur om de-a intelege si a teoretiza realitatea in care traieste. In fine, ultimul eseu – si probabil cea mai valoroasa treime a cartii in contextul nostru postmodern – porneste de la o vorba a lui Pascal – si dupa ce face o succinta “istorie” a ideilor prezinta sase dereglari contemporane a gandirii. Este o veritabila demascare a pluralismului de gandire si in special a conceptului de corectitudine politica adoptat de o Europa secularizata aflata in pragul pierderii identitatii.
Intreg volumul este dedicat de Gabriel Liiceanu lui Alexandru Dragomir, o feblete a acestuia – asupra caruia mi-a trezit din nou interesul. Sper ca de data aceasta sa lecturez si cateva din scrierile acestui Socrate modern autohton.

Rating: 8/10

Advertisements

“Duel” savuros Liiceanu-Plesu la Cluj

Azi la sediul Humanitas Cluj a avut loc lansarea jurnalelor lui Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu. Au fost momente sublime, încărcate de bogăţie – aş putea sta ore în şir să îi ascult. Discursul dlui Liiceanu s-a axat pe universalitatea trăirilor afective ale oamenilor şi a fost puţin mai “sobru” decât cel al dlui Pleşu care a vorbit mai mult despre jurnal(ul său) şi aproape m-a convins să ţin şi eu unul. Episodul savuros a avut loc după ce Liiceanu a citit un pasaj din însemnările sale, fiecare dintre cei doi exprimându-şi părerea asupra acestui text, fiecare replică aproape fiind însoţită de râsul sănătos al publicului.

Am auzit (nu doar în această ocazie) mulţi spunând lucruri de genul “Sunteţi autorul meu favortit” sau “Sunt cea mai mare admiratoare a dvs.“, eu prefer să îmi exprim admiraţia într-un mod mai subtil. [De ex., Ancăi Mizumschi i-am dus să îmi dedice o poezie din volumul de pe LiterNet, lucru care i-a atras imediat atenţia]. Azi am ales să cer o dedicaţie din partea Dlui Liiceanu pe o carte foarte dragă mie, care a fost tradusă şi comentată de acesta – Phaidros sau despre frumos, într-o superbă ediţie Humanitas. Mi-a spus că e o carte deosebită, realizată grafic de un sârb care a lucrat la fiecare rând al cărţii iar numele lui Platon este scris cu nişte caractere unice. L-a oprit şi pe dl Pleşu din activitatea intensa de dedicare a cărţilor pentru a-i arăta acest volum.

Sample-uri audio ale celor doua discursuri:

Liiceanu

Plesu