Povestea Insulei Humanitas – G. Liiceanu

 

20200315_164313

Se pot acorda liniștit patru stele din cinci, ba chiar mai multe acestei ediții aniversare. Are un format mai degrabă al unei cărți de poezie, se citește repede și îți răscolește amintirile… tin minte prima mea lectură din ceea ce avea sa devină Arhipelagul daca nu chiar Universul Humanitas, seria aceea inițială cu coperte urâte. Titlul era Fenomenul Pitești. A fost printre putinele volume lecturate într-o singură sesiune, cred că doar la Cu Dumnezeu în subterană a lui Wurmbrand am mai pățit asta, sa iau cartea in mâini și sa nu o mai las decât după ultima pagină.

Insula… este un volum document, fără pretenții exhaustive, mai degrabă o istorie personală, melancolică, a 30 de ani cu bune și rele. Fapte istorice, anecdote, lupte, calomnii si in primul rând portrete de oameni care au slujit editura asta multi ani. Cea mai importantă editură din România? Poate.

Un gând frumos pe care l a lăsat autorul la finalul confesiunii sale:  la provocări și nedreptăți sa răspunzi prin faptele tale. Acestea îți confirmă de fapt caracterul. Afirmarea de sine prin fapta este cea ce te definește până la urmă și te validează în ochii generațiilor viitoare.

Incidentul Plesu

Incidentul Plesu

Exista doua chestiuni in povestea asta care o fac incredibila:

1. Cum Heraclit, tu ca librar humanitas sa nu il recunosti pe Andrei Plesu, autor humanitas?
2. Cum tu Andrei Plesu sa suni sa parasti ca nu ti s-a acordat reducerea la care avei dreptul? Si subsecvent: chiar daca nu ai fost recunoscut, puteai actiona, nu fara inteligenta si umor, asemeni lui Forester, avand in vedere ca in spatele tijghelei humanitasului din Sibiu exista portretele autorilor asociati editurii – I am that one over there!

La Multi Ani, Romania!

O înlănţuire (fericită!) de fapte a făcut să intru în posesia unui exemplar al celui mai recent volum semnat Lucian Boia: De ce este România altfel? proaspăt lansat la Bookfest. A fost o bucurie să regăsesc unele dintre opiniile mele în scrierile distinsului profesor. Dar şi o tristeţe. Fac parte din aceea generaţie care a nimerit foarte prost în istorie, după cum spunea un bătrânel aparent simpatic. Născut în comunism în perioada cea mai nefastă din punct de vedere alimentar, aruncat din spital pe motiv că nu are ce să-i mai facă, oricum moare, de ce să mai ţinem un pat ocupat, crescut între betoane, niciodată şoim al patriei şi scăpat de pionierat. Am învăţat istoria glorioasă: ne tragem direct de la Rîm, niciodată supuşi nimănui, biruitori în luptele cu turcii, ungurii şi ruşii, apărători ai Europei creştine – iată şi motivul <înapoierii> noastre.

Cartea lui Boia este o foarte scurtă şi tăioasă istorie a românilor: fără lucruri nou-descoperite dar înşirate simplu şi interpretate pertinent. Cu unele “atentate” asupra lucrurilor aşa-zis sfinte din istoria noastră. Mi-a plăcut că a scris ceea ce credeam cu tărie şi înaintea acestei lecturi (dar ceea ce nu am auzit pe niciun intelectual spunând) şi anume: “Elita românească politică, economică, intelectuală este în cea mai mare parte creaţia comunismului“. Pentru mine, dacă ai avut funcţii şi poziţii în comunism, ai fost într-un fel sau altul colaborator cu regimul şi susţinător al acestuia. Cei ce conduc acum şi inclusiv copiii acestora care vor să pară noi, ca scoşi din cutie, sunt tot legaţi de vechile cutume, căci nu-i aşa? aşchia nu sare departe de trunchi (o spun eu, cel care crede într-o reînoire spirituală a omului). Dar să continui cu câteva citate:

“Modul extravagant în care s-a derulat psihodrama politică din vara anului 2012 a lăsat impresia că ţara e defectă. Ceva nu merge în România, şi nu doar sus în clasa politică.

Majoritatea românilor se obişnuiseră să trăiască în comunism. Nu o duceau bine… nu li se oferea mult dar nici nu se speteau muncind. Îşi rotunjeau câştigul mediocru extrăgând suplimentar câteceva din averea statului.

Lipseşte culturii româneşti capacitatea reglajului democratic cotidian, care să ţină lucrurile în echilibru, eliminând riscul derivelor periculoase. Românii nu se implică, în loc de soluţii colective caută mici rezolvări individuale, şi atunci nimic fundamental nu se rezolvă iar tensiunile se acumulează. Lipsa unui minim dialog.

Minciuna (sau dezinformarea) e parte inseparabilă a politicii.”

Şi altele asemenea. Şi ce mă şochează în România este faptul că minciuna -crede mulţimea – e practicată doar de unii: unii sunt hoţi şi mincinoşi iar ceilalţi stâlpi ai “democraţiei”; unii conduţi din umbră de foştii comunişti, ceilali oameni “noi”. Mulţi judecă simplist, în alb şi negru, în minus şi plus, în 1 şi 0. Şi mă mai amuză teribil “frica” unora (care nu par cei mai nătângi români) de rege şi monarhie. Anii de dezinformare comunistă şi-au spus cuvântul.

“Nimic nu pare mai firesc în România decât migrarea de la un partid la altul. Culoarea afişată se arată mai mult o spoială. Tonul l-a dat Frontul Salvării Naţionale, cu urmaşele sale directe Partidul Social Democrat şi Partidul Democrat. Social-democraţii, comunişti sadea la origine, au îmbogăţit ţara cu prima generaţie de îmbogăţiţi ai politicii. Partidul Democrat-Liberal are aceeaşi extracţie: ani de zile a făcut parte din Internaţionala Socialistă. Când, prin dispariţia subită a national democratilor, s-a eliberat culoarul de dreapta…

Neautentic se deovedeşte până la urmă şi actul solemn al condamnării comunismului. Raportul final fost validat într-o şedinţă solemnă a PArlamentului, regimul comunist fiind declarat ilegitim şi criminal. Ce urmări legale s-ar cuveni să aibă catalogarea? Logic ar fi ca toate actele lui să fie lovite de nulitate, începând cu proclamarea Republicii.

[…]

Pas cu pas, preşedintele-jucător, a ţesut cu migală o pânză a puterii asigurându-şi autoritatea nemijlocită asupra principalelor instituţii ale statului. Guvernul a ajuns o anexă a preşedinţiei, plictisit de discuţii a trecut proiecte de lege pe bandă rulantă prin asumarea răspunderii, Parlamentul devenind un fel de birou de înregistrare. La nevoie, când s-a întâmplat votul s-a repetat pentru a ieşi cum trebuie sau s-a socotit un număr dublu de voturi favorabile faţă de cele efectiv exprimate. S-a vorbit de puci sau lovitura de stat. A fost tot atât cât şi regimul Băsescu “dictatură”. Adică nici deloc dar nici prea mult. Să remarcăm o treabă foarte românească. Acelaşi parlament, exact în aceeaşi componenţă, a susţinut măsurile considerate abuzive ale guvernelor “lui Băsescu”, pentru ca apoi, la fel de disciplinat, să-l suspende pe Preşedinte. Când e nevoie, un grup suficient de parlamentari trec dintr-o parte în alta.”

Până una alta aflu de la o prietenă din Bucureşti că vila Patzelt, incendiată în vară pentru a se construi un frumos P+5 în loc, este pe cale să dispară. La mai mare!

Cum a fost la Bookfest I Cluj-Napoca

Puncte tari/ puncte slabe (fără a le delimita clar, las asta la aprecierea fiecăruia):

Locul de desfăşurare – Cazinoul – a fost foarte inspirat ales din punct de vedere al “locaţiei”. Clădirea (reabilitată la sfârşitul lunii mai), amplasată în parcul central, a facilitat şi participarea persoanelor care au ieşit doar pentru o plimbare de sâmbătă sau duminică. Spaţiul expoziţional a fost însă destul de redus ceea ce a făcut să nu fie prezente foarte multe edituri (Polirom şi Art au fost doar reprezentate de către libraria Humanitas Nicolae Steinhart respectiv Bookcorner). Oferta de carte nu a fost suficient de diversificată, nu am identificat prea multe noutăţi sau rarităţi.

Preţurile nu au fost foarte atrăgătoare. Humanitas şi Polirom doar câte 10% (în condiţiile în care Humanitas are cel puţin o dată pe lună noaptea cărţilor deschise cu reduceri similare iar la Polirom cei din club au reduceri mai consistente). Reduceri mai bune au oferit Curtea Veche (“până la” 50%), Nemira (50% – doar în ultima zi), Art -25% şi Logos -25 %. Editura locală Eikon a avut de asemenea preţuri foarte bune: am cumpărat Mircea Eliade – Meşterul Manole la preţul de 10 lei (!). La Rao preţurile rămân exagerate (La hojarasca lui Marquez la 35 lei) cu tot cu reducerea de 15% pentru prima carte achiziţionată. De asemenea am observat că pe volumele Povestea lui Despereaux au fost aplicate preţuri mai mari peste preţuri anterior reduse. Rămân la părerea că nu este necesară prezenţa standurilor de CD-uri de mâna a doua, deşi am văzut oameni care mai cumpărau pliculeţele la 3 lei.

(vedere de ansamblu într-o perioadă mai puţin aglomerată)

Organizarea mi s-a părut în general foarte bună. Programul stabilit al evenimentelor a fost respectat şi nu s-a făcut abuz de maculatură (fluturaşi şi alte tipuri de tipărituri inutile). Interesantă şi ideea unui cinema in situ, deşi nu cred ca a atras prea mulţi spectatori. Standul Humanitas a fost cel mai aglomerat.

Câştigul cel mai de seamă au fost întâlnirile cu scriitorii organizate de editurile Curtea Veche şi Humanitas/ Polirom. Au fost memorabile întâlnirile cu Andrei Pleşu, HR Patapievici, Andrei Papahagi, Alexander Baumgarten. Cred că din punctul acesta de vedere, Bookfestul a fost cel mai important târg de carte din Cluj pe anul 2012.

Mi-a plăcut şi mica expoziţie cu afişe dedicate Bookfest-ului.

Achziţiile au fost mai puţine ca de obicei: albume de artă Tribuna Graphic, o traducere de Gellu Naum, fatraziile lui Foarţă, minunatul Eliade, un volum de dezvoltare personală de la CV (până unde mă mai dezvolt?!) şi autografiatele Pleşu, Patapievici şi Papahagi. 😀

Rating: 8/10

Renunta la teama de a fi copilaros

Despre lumea aceasta şi despre alte lumi

 
„N-ai să găseşti o cană de ceai destul de mare sau o carte destul de lungă cât să-mi fie pe potrivă” (CS Lewis). O carte care începe cu un asemenea citat poartă cu sine promisiunea unei lecturi împlinite. Cartea – o colecţie de eseuri – este un demers recuperator al Poveştii, o reabilitare a ei într-o lume postmodernă lipsită de fascinaţia mirării, secătuită de lucrurile spiritului şi în căutare de semnificaţie. Lumea poveştilor „pare a fi existat cu mult înainte ca noi să dăm peste ea”, cu personaje şi creaturi „adânc înrădăcinate în pământul şi istoria lui, în izvoarele adânci din sângele şi din tradiţiile noastre în care îşi au obârşia”. Este o revalorizare a bucuriei (de a citi) şi o recuperare a sentimentului de a fi copilăros.

Imaginaţia omului este plasată cât mai departe (în timp şi spaţiu) de pământ, dezlipită de teluric, departe de viaţa cotidiană tehnicizată şi de ritmicitatea unei vieţi galopante. Dar spiritul omului este făcut pentru aventură. Copii au spiritul cel mai liber, cel mai dornic să exploreze. „Când am devenit bărbat am lăsat deoparte lucrurile copilăreşti, printre ele şi teama de a fi copilăros şi dorinţa de a fi foarte matur”, spune autorul.

Alte lumi contează pentru noi doar pentru că ne aflăm în lumea aceasta şi ne putem gândi la ele. A vorbi despre alte lumi în lumea aceasta este posibil doar prin intermediul Poveştilor iar ca să construieşti poveşti credibile CS Lewis spune că „trebuie să faci apel la singura altă lume reală pe care o cunoaştem – cea a spiritului”.

În critica literară povestea este tratată doar ca un vehicul pentru altceva, ca de exemplu pentru a transmite o învăţătură morală sau pentru o critică socială. Pe CS Lewis îl interesează însă Povestea şi remarcă faptul că nu este tratată cum se cuvine. Autorul găseşte că există cel puţin două feluri de raportare la Poveşti. Un prim mod de a citi poveştile are în vedere doar emoţia pe care o anume situaţie o stârneşte, de exemplu circumstanţele nemaipomenite pe care eroul le depăşeşte. Aceasta implică un consum imediat al poveştii respective, asimilarea firului epic şi atât. O recitire este de prisos. Cealaltă abordare însă are în vedere mai mult decât emoţia puternică a unei situaţii şi atinge o dimensiune mult mai profundă a personalităţii umane: „Sentimentul vag al unei lumi de dincolo la care [cititorul] nu poate să ajungă şi, departe de a face lumea reală mai searbădă şi mai goală, îi dă o nouă profunzime”. De aceea în Poveste contează calitatea acesteia de a ne surprinde mai degrabă decât faptul în sine că relatează lucruri surprinzătoare pentru noi. Detaliile unei poveşti bine scrise sunt atent alese şi nu ar putea fi înlocuite cu altceva. Ele îşi păstrează miracolul doar dacă au puterea de a creiona o altă lume. Multe filme şi-au pierdut din puterea de a fascina: crează senzaţii şi emoţii care nu sunt unice, iar tensiunea epică poate fi obţinută şi prin alte căi decât cele specific înfăţişate. Într-un fel sau altul până la urmă eroul supravieţuieşte. Dacă ai văzut un thriller de la Hollywood, le-ai văzut pe toate. Dar de ce copiilor le place să le reciteşti mereu aceeaşi poveste? De ce le place când tatăl se ascunde pentru a-i speria şi repetă jocul iar şi iar chiar dacă ştiu ce va urma? Copii găsesc bucurie de fiecare dată. Se bucură de o poveste chiar dacă au mai auzit-o de atâtea ori pentru că experimentează ceea ce le stârneşte imaginaţia fără bariere şi le îmbogăţeşte sufletul. Această bucurie am pierdut-o noi ca adulţi şi pe aceasta ne invită Lewis să o regăsim. Oamenii din timpurile noastre au nevoie de poveşti pentru a-şi hrăni sufletul. „Poveştile bune fac uz adesea de miraculos şi supranatural” spune autorul. Dar asta nu înseamnă că Poveştile sunt doar pentru copii creduli şi naivi, neinformaţi de progresele ştiinţei şi ale cunoaşterii. „Ca să-ţi placă să citeşti despre zâne nu trebuie să crezi în ele”. Parcă spiritul uman doreşte să prindă ceva dincolo de evenimentele prin care trecem, ceva ce nu se actualizează pentru că trecerea împiedică acest lucru. 

The Unicorn - frecventat de CS Lewis si JRR Tolkien. Foto (c) 2011

Citind eseurile din această carte se desprind câteva caracteristici ale Poveştilor lui CS Lewis. În primul rând Poveştile lui sunt inspirate. Ele încep de la imagini mentale iar ideile îi vin de undeva – nu stă să fabrice poveşti din nimic. Dacă ai o idee, nu poţi să spui cum anume te-ai gândit la ea, se justifică autorul. Desigură că ele au coerenţă internă şi nu sunt ilogice – dar acesta este un fapt ce urmează inspiraţiei. Poveştile lui sunt oneste: ele nu încearcă să vândă ceva ascuns printre rânduri, nu sunt un vehicul pentru anumite învăţăminte. Nu includ o morală doar de dragul de a spune ceva „folositor”. Dacă imaginile nu implică o morală prin ele însele, autorul nu o va adăuga artificial pentru a manipula, literatura lui nefiind scrsiă „pentru copii” cu scopul de a-i amăgi. Aşadar Poveştile lui nu sunt alegorii. 

CS Lewis nu consideră că a fi matur implică şi renunţul la cititul basmelor. Este ca şi cu un copac care îşi adaugă inelele de creştere cu trecerea anilor. Adultul nu trebuie să elimine din lecturile sale Poveştile ci să le adauge şi altceva. Astfel va obţine mult mai mult de la o Poveste matur fiind deoarece poate contribui la ea într-un alt mod faţă de când era copil. Basmele stârnesc „dorul după o lume pe care nici el [cititorul] nu o cunoaşte”.

„Aceia dintre noi care sunt certaţi maturi fiind, pentru că citesc cărţi copilăreşti, au fost certaţi şi în copilărie pentru că citeau cărţi prea mature pentru ei” (CS Lewis).

Rating: 10/10