Asupra romanului

Un text (nu chiar programatic dar excelent) de Geo Bogza. Sublinierea îmi aparţine. Din Urmuz, an I nr 3, 1928.

Romanul este un vehicol vertiginos. Instalat comod între două pagini el te duce dincolo de realitate. Sportul acesta îl practică cu pasiune fetele de pension şi tinerii bărbieri repetenţi la mandolină. Deschizând romanul, cum ai ridica cortina unui teatru, imediat personajele încep a se agita scoţând panglici pe nas. Spre deosebire de teatru, la roman în plus avantajul de a-i vedea scoţându-şi izmenele şi spălându-se pe dinţi. Unele personagii de roman îşi fac destăinuiri reciproce spre disperarea cititorului inteligent. Romancieri se numesc oamenii care le fabrică, de obicei ei au un râs băligos.

Despre un raft

Adică un post despre literatură pentru un raft de literatură. Concurs organizat de Curtea Veche.

O carte citită devine parte a vieţii. Timpul acordat lecturii nu este echivalent cu timpul acordat cărţii deoarece întâmplările şi personajele te însoţesc pe parcursul unei zile sau poate chiar pe parcursul întregii vieţi. Dar cât trăieşte o carte? Moare ea odata cu cititorul?

O carte tăieşte atunci când este citită. Cititorul parcurge locuri şi întâmplări împreună cu personajele. Însă aceastea mor odată ce cartea a fost închisă. Cartea aşteaptă să fie trezită la viaţă de alţi cititori.

Dar cartea însăşi trăieşte prin viaţa cititorului şi moare odată cu moartea cititorului acelei poveşti. Dar se trezeşte la viată şi îşi retrăieşte povestea oridecâte ori este citită. Cartea are “trecutul cititorior ei morţi, prezentul cititorilor vii şi viitorul cititorilor ce vor veni”.