Cum a fost la Bookfest I Cluj-Napoca

Puncte tari/ puncte slabe (fără a le delimita clar, las asta la aprecierea fiecăruia):

Locul de desfăşurare – Cazinoul – a fost foarte inspirat ales din punct de vedere al “locaţiei”. Clădirea (reabilitată la sfârşitul lunii mai), amplasată în parcul central, a facilitat şi participarea persoanelor care au ieşit doar pentru o plimbare de sâmbătă sau duminică. Spaţiul expoziţional a fost însă destul de redus ceea ce a făcut să nu fie prezente foarte multe edituri (Polirom şi Art au fost doar reprezentate de către libraria Humanitas Nicolae Steinhart respectiv Bookcorner). Oferta de carte nu a fost suficient de diversificată, nu am identificat prea multe noutăţi sau rarităţi.

Preţurile nu au fost foarte atrăgătoare. Humanitas şi Polirom doar câte 10% (în condiţiile în care Humanitas are cel puţin o dată pe lună noaptea cărţilor deschise cu reduceri similare iar la Polirom cei din club au reduceri mai consistente). Reduceri mai bune au oferit Curtea Veche (“până la” 50%), Nemira (50% – doar în ultima zi), Art -25% şi Logos -25 %. Editura locală Eikon a avut de asemenea preţuri foarte bune: am cumpărat Mircea Eliade – Meşterul Manole la preţul de 10 lei (!). La Rao preţurile rămân exagerate (La hojarasca lui Marquez la 35 lei) cu tot cu reducerea de 15% pentru prima carte achiziţionată. De asemenea am observat că pe volumele Povestea lui Despereaux au fost aplicate preţuri mai mari peste preţuri anterior reduse. Rămân la părerea că nu este necesară prezenţa standurilor de CD-uri de mâna a doua, deşi am văzut oameni care mai cumpărau pliculeţele la 3 lei.

(vedere de ansamblu într-o perioadă mai puţin aglomerată)

Organizarea mi s-a părut în general foarte bună. Programul stabilit al evenimentelor a fost respectat şi nu s-a făcut abuz de maculatură (fluturaşi şi alte tipuri de tipărituri inutile). Interesantă şi ideea unui cinema in situ, deşi nu cred ca a atras prea mulţi spectatori. Standul Humanitas a fost cel mai aglomerat.

Câştigul cel mai de seamă au fost întâlnirile cu scriitorii organizate de editurile Curtea Veche şi Humanitas/ Polirom. Au fost memorabile întâlnirile cu Andrei Pleşu, HR Patapievici, Andrei Papahagi, Alexander Baumgarten. Cred că din punctul acesta de vedere, Bookfestul a fost cel mai important târg de carte din Cluj pe anul 2012.

Mi-a plăcut şi mica expoziţie cu afişe dedicate Bookfest-ului.

Achziţiile au fost mai puţine ca de obicei: albume de artă Tribuna Graphic, o traducere de Gellu Naum, fatraziile lui Foarţă, minunatul Eliade, un volum de dezvoltare personală de la CV (până unde mă mai dezvolt?!) şi autografiatele Pleşu, Patapievici şi Papahagi. 😀

Rating: 8/10

Analiza unui discurs de-al lui Marquez

Volumul proaspăt apărut la RAO N-am venit să ţin un discurs reuneşte superbe cuvântări susţinute de autorul columbian şi cred că acestea ar trebui citite nu doar de cei ce iubesc literatura lui ci şi de cei care vorbesc în public şi sunt puşi în situaţia de a ţine un discurs. Fiecare discurs impresionează şi este construit astfel încât vorbitorul să îşi împlinească menirea: să atingă ascultătorii nu doar să le ocupe (plăcut) timpul.

Pentru recenzia acestei cărţi am ales o metodă neconvenţională: voi încerca o analiză a unui discurs rostit de Garcia Marquez şi m-am oprit la cel de-al doilea redat în volum pentru că aici eram cu lectura când mi-a venit ideea – Cum am început să scriu. Aşa şi eu cu recenzia.

Introducerea acestui discurs este în concordanţă cu titlul volumului şi în ton cu alte discursuri consemnate aici: se pare că lui Garcia Marquez nu prea îi place să ţină discursuri. Însă vorbitorul nu aruncă vreo scuză oarecare pentru inadecvarea momentului şi nici nu se prezintă ca un novice într-ale vorbitului în public. El pur şi simplu îşi recunoaşte şi descrie starea mizând pe talentul său  de povestitor. Astfel îşi cucereşte auditorul. Îşi compară frica de a vorbi în public cu frica în faţa unei catastrofe aviatice. Duce la extrem hazul mărturisind că ar fi preferat să evite momentul discursului facând “tot ce mi-a stat în putinţă ca să nu particip la această reuniune, am încercat să mă pricopsesc cu o pneumonie, m-am dus la frizer cu speranţa să-mi taie gâtul”. Marquez reuşeşte în această manieră să capteze atenţia totală a publicului şi face prima legătură cu subiectul central al discursului său şi anume modul în care s-a apucat de scris: forţat – la fel cum a fost obligat să urce pe estradă şi ţină acest discurs.

Gabriel Garcia Marquez s-a apucat să scrie pentru a-i arăta lui Eduardo Zalamea Borda (cu două decenii mai în vârstă)  – care afirmase că noile generaţii de scriitori nu ofereau nimic – că se înşeală. Lucrul acesta aduce în mintea ascultătorilor contextul socio-cultural despre care autorul vorbeşte şi declanşează imediat formarea unor punţi de legătură extraordinare cu locul şi rolul lui Garcia Marquez în constelaţia de scriitori sud-americani (columbieni şi nu numai). Astfel, vorbitorul nu atrage atenţia numai asupra lui însuşi ca un fel de portavoce tânără şi singulară cu tupeu de a-l pune la punct pe Borda ci asupra unei întregi generaţii de valoare alături de care se plasează.

Enunţul principal legat de opera lui este următorul: “meseria de scriitor este poate singura care devine tot mai grea pe măsură ce se practică”. Vorbele memorabile sunt completate de o privire după cortina creaţiei lui, prin câteva propoziţii despre efortul creator al autorului.

Discursul este lipsit de o concluzie evidentă, rostită, însă aceasta este acolo, suspendată undeva şi solicită imperios ca autorul să nu se oprească din scris. Magnifica ilustraţie-povestire – în inegalabilul său stil – are un efect deosebit de puternic asupra auditorului/ cititorului.

Vă invit să cititţi discursurile lui Marquez.

Rating: 10/10