Simplify your love

Fără îndoială că Germania are o influenţă majoră asupra culturii universale. Îmi place să spun că nu poţi fi un filosof adevărat dacă nu ştii germana şi nu poţi să citeşti tratatele de fiolosofie în limba în care au fost scrise. Dar realtiva inaccesibilitate a limbii germane ne privează de multe beneficii. Cum am mai spus: americanii au dat lumii numeroase cărţi de dezvoltare personală de la începutul secolului XX. Însă de multe ori soluţiile nu sunt parctice, sunt lipsite de miez şi nu au efecte în viaţa cuiva.

Mă bucur să descopăr autori germani care scriu foarte bine şi care oferă bogăţie autentică vieţii. Aşa sunt de exemplu Walter şi Ingrid Trobisch sau Marion şi Werner Tiki Kustenmacher. Pe cei din urmă i-am găsit iniţial la editura All cu volumul Cum câştigăm timp iar de curând, încadrându-se în acelaşi concept simplify, Cum trăim mai fericiţi împreună.

Cartea e scrisă la două mâini şi are avantajul imens că poartă mesajul unei femei, al unui bărbat şi mesajul comun al unui cămin. Probabil cel mai bine ar merge citită la patru ochi (şi nu mă refer la purtarea de ochelari). Dar este o lectură agreabilă şi solo. Metafora vizuală găsită de autor mi se pare extraordinară: imaginaţi-vă un ocean în care plutiţi fiecare pe o insulă. Se înţelege, în imensitatea oceanului te simţi singur. Iar pe insula ta poţi face ce vrei, cu toate că simţi că nimeni nu te înţelege. Partenerul tău se află pe o altă insulă şi probabil că are aceleaşi angoase existenţiale ca tine. Dragostea autentică însă descoperă realitatea că de fapt vă aflaţi pe aceeaşi insulă plutitoare care, asemeni unui iceberg care are cea mai mare parte sub apă. Iar insulele solitare devin “curbele” aceleaşi realităţi fundamentale. Ceva asemănător ilustraţiei de mai jos.

Călătoria cu autorii prin carte este agreabilă: începe din turnul solitudinii în care înveţi să te cunoşti pe tine, trece prin cortul pregătitor al marii iubiri şi se opreşte în conacul căsniciei. Chiar dacă treceţi prin păduri întunecate (următoarea secţiune a cărţii) finalul este unul fericit deoarece veţi ajunge să trăiţi în castelul viselor voastre. Vă recomand să parcurgeţi această aventură alături de autorii cărţii.

Rating: 8,5/10

Unde vă aflaţi pe drumul vostru către castel?

Articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA.

Ce este IE?

IE sau inteligenţa emoţională este un concept realtiv nou şi se poate defini ca abilitatea de a lua în considerare propriile noastre sentimente, alături de ale celor din jurul nostru, şi a le administra în mod pozitiv. Sentimentele sunt cele mai evidente în relaţiile de cuplu sau cele familiare dar ocupă un loc important şi în realţiile cu prietenii. Însă au fost neglijate (mai mult sau mai puţin) faţă de locul de muncă şi în relaţiile profesionale. Aici sunt importante productivitatea, rezultatele, banii. Aparent nu ai timp să te ocupi şi mai ales să analizezi simţămntele tale şi ale celorlaţi. Însă o gestionare defectuoasă (ca să nu mai vorbim de ignorarea)  sentimentelor va afecta capacitatea de muncă.

Condiţiile de muncă afectate de comportamentul unor colegi (nevrotici, instiabili emoţional, nepăsători la cei din jur) m-au făcut să caut literatură de specialitate în acest domniu. Însă titlurile disponibile au fost foarte puţine. Şi având în vedere şi superba campanie a celor de la vALLuntar am ales să citesc volumul autoarei hispanice Paz Torrabadella, Inteligenţa Emoţională la locul de muncă, din colecţia <Ştiinţa succesului>.  Cum majoritatea cărţilor de dezvoltare personală vin pe filieră americană, o abordare latină a chestiunii de studiat mi-a dat un strop de interes în plus.

Cartea în sine merită citită. Are multe lucruri interesante şi de folos. Mi-au plăcut desele cuvinte de duh şi citatele motivaţionale sau haioase pe care autoarea le-a inserat în fiecare capitol. De asemenea şi testele sau fişele de autoevaluare. Însă senzaţia mea a fost una ca aceasta carte doar atinge superficial unele probleme fără să sondeze foarte adânc. În consecinţă soluţiile nu sunt foarte multe. Dar textul te îndeamnă la reflecţie şi la dorinţa de a găsi soluţiile singur.

Rating: 6/10

Aş dori să ştiu cât de importantă este IE în munca voastră? Şi ce aţi face dacă aţi avea un coleg nevrotic, neatent la sentimentele celor din jur?

Mai multe despre campanie puteţi citi aici.

Articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA.

Masina Regilor: Ford V8

Editura Curtea Veche avea un aer de distincţie printre editurile din România, însă odată cu publicarea seriei dedicate Familiei Regale din România aş putea spune că are un parfum de regalitate. Cel mai recent volum publicat este minunatul album Maşinile Regelui semnat de ASR Principele Radu al României. Este cred cel mai elegant album dintre cele apărute până acum în această serie, cu o echilibrată prezentare între imaginile cu autoturisme (foarte multe fotografii inedite) şi detaliile oferite în text (uneori completat cu interesante detalii biografice ale Regelui Mihai I).

Am adăugat cu bucurie albumul colecţiei mele de artă şi am făcut mai jos o paralelă între automobilul Regelui Mihai I descoperit la pagina 143 a albumului şi cel al Regelui George al VI-lea al Regatului Unit al Marii Britanii văzut vara aceasta.

Automobilul Ford V8 a intrat în proprietatea Regelui Mihai I în anul 1935 pe când Majestatea sa avea doar 14 ani. Au fost parcurţi cu ea 4964 kilometri pe durata unui an. Ford V8 fost cea de-a patra maşină a Regelui şi a folosit-o pentru deplasări între Bucureşti, Sinaia şi Scoroviştea. Regăsiţi mai jos o imagine a automobilului dintr-un pliant de epocă iar din albumul Curtea Veche: o fotografie cu automobilul regelui.

(Photo by coconv, retrieved 12.10.2012 via flickr (illustration purposes only). 

Automobilul Ford V8 Pilot Shootingbrake Woody a fost cea din urmă maşină achiziţionată de Regele George al VI-lea în anul 1951. Maşina nu a mai fost folosită de Rege însă a rămas să deservească famila până în anul 1960. Momentan automobilul se află în garajul regal de la Sandringham unde a fost fotografiată în 2012 (a se vedea fotografiile de mai jos).

Photos of Ford V3 (1951) by LiftingShadows (c) 2012.

Rating: 9,5/10

Orase invizibile

În împărăţia Hanului Kubilai supuşii acestuia comunică cu el prin limbi pe care acesta nu le înţelege după cum nici ei, aflându-se în alte părţi ale imperiului, nu au înţeles limbile pe care alţi supuşi ai hanului le foloseau. Însă în acest aparent haos există un personaj cu care împăratul stabileşte o relaţie specială: este vorba de Marco Polo care îi povesteşte împăratului despre oraşele pe care le-a vizitat în călătoriile lui. Comunicarea începe iniţial de la înşiruirea obiectelor pe care Marco le-a adus, apoi continuă prin semne, gesturi, trece prin interjecţii, ajunge la limbaj şi culminează cu o comunicare non-verbală a ideilor astfel că te întrebi dacă nu cumva cei doi reprezintă cele două feţe ale aceleaşi monede.

Prototipul oraşelor este Veneţia lui Marco Polo. Oraşele sunt foarte variate, unele pline de culoare şi mişcare, altele întunecate şi ciudate. Suntem pe tărâmul visului. De aceea, oraşele pe care nu le-am văzut niciodată, nu le vom uita niciodată. Dar citim despre ele, ni le imaginăm. Fiecare oraş are un spaţiu  al său, bine determinat. În carte, scurtele capitole ocupă puţin loc însă acesta poate creşte în imaginaţia cititorului.

Deşi nu pot fi încadrate în categoria prozpoemelor, lirismul acestor oraşe precum şi spaţiile albe ale foilor m-au dus cu gândul la poezie. Mi-a adus aminte ceea ce scria mai demult Ana Blandiana undeva: “într-o lume în care se vorbeşte şi se scrie atât de mult, rostul poeziei a devenit acela de a stabili tăcerea”. Despre oraşele lui, Calvino scrie puţin şi nu doar că reuşeşte să stabilească tăcerea în vacarmul cotidian dar deschide noi perspective asupra vieţii urbane.

Ceea ce contează însă cu adevărat pentru Kubilai împăratul, chiar şi atunci când în cele din urmă Marco Polo deprinde limba sa, era “spaţiul care rămânea în jurul lor, un gol neumplut de cuvinte”. Acesta este locul visării iar visele sunt construite precum oraşele invizibile ale lui Calvino, din dorinţe şi temeri. Însă visarea are un preţ, aşa cum subliniază şi autorul: “nu există limbaj fără amăgire”.

Articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL. Încurajaţi voluntariatul lasând un comentariu la acest post.

Renunta la teama de a fi copilaros

Despre lumea aceasta şi despre alte lumi

 
„N-ai să găseşti o cană de ceai destul de mare sau o carte destul de lungă cât să-mi fie pe potrivă” (CS Lewis). O carte care începe cu un asemenea citat poartă cu sine promisiunea unei lecturi împlinite. Cartea – o colecţie de eseuri – este un demers recuperator al Poveştii, o reabilitare a ei într-o lume postmodernă lipsită de fascinaţia mirării, secătuită de lucrurile spiritului şi în căutare de semnificaţie. Lumea poveştilor „pare a fi existat cu mult înainte ca noi să dăm peste ea”, cu personaje şi creaturi „adânc înrădăcinate în pământul şi istoria lui, în izvoarele adânci din sângele şi din tradiţiile noastre în care îşi au obârşia”. Este o revalorizare a bucuriei (de a citi) şi o recuperare a sentimentului de a fi copilăros.

Imaginaţia omului este plasată cât mai departe (în timp şi spaţiu) de pământ, dezlipită de teluric, departe de viaţa cotidiană tehnicizată şi de ritmicitatea unei vieţi galopante. Dar spiritul omului este făcut pentru aventură. Copii au spiritul cel mai liber, cel mai dornic să exploreze. „Când am devenit bărbat am lăsat deoparte lucrurile copilăreşti, printre ele şi teama de a fi copilăros şi dorinţa de a fi foarte matur”, spune autorul.

Alte lumi contează pentru noi doar pentru că ne aflăm în lumea aceasta şi ne putem gândi la ele. A vorbi despre alte lumi în lumea aceasta este posibil doar prin intermediul Poveştilor iar ca să construieşti poveşti credibile CS Lewis spune că „trebuie să faci apel la singura altă lume reală pe care o cunoaştem – cea a spiritului”.

În critica literară povestea este tratată doar ca un vehicul pentru altceva, ca de exemplu pentru a transmite o învăţătură morală sau pentru o critică socială. Pe CS Lewis îl interesează însă Povestea şi remarcă faptul că nu este tratată cum se cuvine. Autorul găseşte că există cel puţin două feluri de raportare la Poveşti. Un prim mod de a citi poveştile are în vedere doar emoţia pe care o anume situaţie o stârneşte, de exemplu circumstanţele nemaipomenite pe care eroul le depăşeşte. Aceasta implică un consum imediat al poveştii respective, asimilarea firului epic şi atât. O recitire este de prisos. Cealaltă abordare însă are în vedere mai mult decât emoţia puternică a unei situaţii şi atinge o dimensiune mult mai profundă a personalităţii umane: „Sentimentul vag al unei lumi de dincolo la care [cititorul] nu poate să ajungă şi, departe de a face lumea reală mai searbădă şi mai goală, îi dă o nouă profunzime”. De aceea în Poveste contează calitatea acesteia de a ne surprinde mai degrabă decât faptul în sine că relatează lucruri surprinzătoare pentru noi. Detaliile unei poveşti bine scrise sunt atent alese şi nu ar putea fi înlocuite cu altceva. Ele îşi păstrează miracolul doar dacă au puterea de a creiona o altă lume. Multe filme şi-au pierdut din puterea de a fascina: crează senzaţii şi emoţii care nu sunt unice, iar tensiunea epică poate fi obţinută şi prin alte căi decât cele specific înfăţişate. Într-un fel sau altul până la urmă eroul supravieţuieşte. Dacă ai văzut un thriller de la Hollywood, le-ai văzut pe toate. Dar de ce copiilor le place să le reciteşti mereu aceeaşi poveste? De ce le place când tatăl se ascunde pentru a-i speria şi repetă jocul iar şi iar chiar dacă ştiu ce va urma? Copii găsesc bucurie de fiecare dată. Se bucură de o poveste chiar dacă au mai auzit-o de atâtea ori pentru că experimentează ceea ce le stârneşte imaginaţia fără bariere şi le îmbogăţeşte sufletul. Această bucurie am pierdut-o noi ca adulţi şi pe aceasta ne invită Lewis să o regăsim. Oamenii din timpurile noastre au nevoie de poveşti pentru a-şi hrăni sufletul. „Poveştile bune fac uz adesea de miraculos şi supranatural” spune autorul. Dar asta nu înseamnă că Poveştile sunt doar pentru copii creduli şi naivi, neinformaţi de progresele ştiinţei şi ale cunoaşterii. „Ca să-ţi placă să citeşti despre zâne nu trebuie să crezi în ele”. Parcă spiritul uman doreşte să prindă ceva dincolo de evenimentele prin care trecem, ceva ce nu se actualizează pentru că trecerea împiedică acest lucru. 

The Unicorn - frecventat de CS Lewis si JRR Tolkien. Foto (c) 2011

Citind eseurile din această carte se desprind câteva caracteristici ale Poveştilor lui CS Lewis. În primul rând Poveştile lui sunt inspirate. Ele încep de la imagini mentale iar ideile îi vin de undeva – nu stă să fabrice poveşti din nimic. Dacă ai o idee, nu poţi să spui cum anume te-ai gândit la ea, se justifică autorul. Desigură că ele au coerenţă internă şi nu sunt ilogice – dar acesta este un fapt ce urmează inspiraţiei. Poveştile lui sunt oneste: ele nu încearcă să vândă ceva ascuns printre rânduri, nu sunt un vehicul pentru anumite învăţăminte. Nu includ o morală doar de dragul de a spune ceva „folositor”. Dacă imaginile nu implică o morală prin ele însele, autorul nu o va adăuga artificial pentru a manipula, literatura lui nefiind scrsiă „pentru copii” cu scopul de a-i amăgi. Aşadar Poveştile lui nu sunt alegorii. 

CS Lewis nu consideră că a fi matur implică şi renunţul la cititul basmelor. Este ca şi cu un copac care îşi adaugă inelele de creştere cu trecerea anilor. Adultul nu trebuie să elimine din lecturile sale Poveştile ci să le adauge şi altceva. Astfel va obţine mult mai mult de la o Poveste matur fiind deoarece poate contribui la ea într-un alt mod faţă de când era copil. Basmele stârnesc „dorul după o lume pe care nici el [cititorul] nu o cunoaşte”.

„Aceia dintre noi care sunt certaţi maturi fiind, pentru că citesc cărţi copilăreşti, au fost certaţi şi în copilărie pentru că citeau cărţi prea mature pentru ei” (CS Lewis).

Rating: 10/10

Teorema lui Almodovar

Întodeauna te îndrăgosteşti de formă, dar forma nu este decât aspectul care cuprinde altceva. De ce nu ne putem îndrăgosti de esenţă? Mă consolez spunându-mi că forma exprimă esenţa şi că esenţa iubeşte forma.

Cea mai persistentă întrebare după ce am terminat cartea a fost dacă autorul este într-adevăr un tânăr auto-claustrat după un accident de maşină care l-a desfigurat. Antoni Casas ros s-a apucat să scrie şi pentru a găsi sărbătoarea din centrul vidului, după cum îl citează pe poetul Juarroz. Accidentul intervine după absolvirea colegiului şi anihilează pespectiva de succes profesional şi familial care îi stă înainte. Cum te regăseşti după un eveniment unic care îţi schimbă complet modul de viaţă? Care îţi este percepţia asupra ta însuţi cănd ţi-ai piedut faţa – elementul asociat cel mai bine cu eul tău?

Teorema lui Almodovar este tot una cu ecuaţia dorinţei. Am perceput romanul ca fiind străbătut de o falie: in prima parte este meditativ, propune multe teme de gândire şi esenţializează concepte. Apariţia cerbului desparte cartea în două, în această a doua parte imaginarul se împleteşte cu realitatea lucru care însă nu contează. La fel cum nu contează nici identitatea autorului sau starea lui fizică. Tot ceea ce este important se află în carte. Există şi o parte obscenă a romanului însă este pusă în doar două pagini. Comportamentul deviant – relaţia cu un/o transexual(ă) – pe de-o parte este de înţeles dată fiind foamea teribilă după acceptare.

Rating: 8/10

Analiza unui discurs de-al lui Marquez

Volumul proaspăt apărut la RAO N-am venit să ţin un discurs reuneşte superbe cuvântări susţinute de autorul columbian şi cred că acestea ar trebui citite nu doar de cei ce iubesc literatura lui ci şi de cei care vorbesc în public şi sunt puşi în situaţia de a ţine un discurs. Fiecare discurs impresionează şi este construit astfel încât vorbitorul să îşi împlinească menirea: să atingă ascultătorii nu doar să le ocupe (plăcut) timpul.

Pentru recenzia acestei cărţi am ales o metodă neconvenţională: voi încerca o analiză a unui discurs rostit de Garcia Marquez şi m-am oprit la cel de-al doilea redat în volum pentru că aici eram cu lectura când mi-a venit ideea – Cum am început să scriu. Aşa şi eu cu recenzia.

Introducerea acestui discurs este în concordanţă cu titlul volumului şi în ton cu alte discursuri consemnate aici: se pare că lui Garcia Marquez nu prea îi place să ţină discursuri. Însă vorbitorul nu aruncă vreo scuză oarecare pentru inadecvarea momentului şi nici nu se prezintă ca un novice într-ale vorbitului în public. El pur şi simplu îşi recunoaşte şi descrie starea mizând pe talentul său  de povestitor. Astfel îşi cucereşte auditorul. Îşi compară frica de a vorbi în public cu frica în faţa unei catastrofe aviatice. Duce la extrem hazul mărturisind că ar fi preferat să evite momentul discursului facând “tot ce mi-a stat în putinţă ca să nu particip la această reuniune, am încercat să mă pricopsesc cu o pneumonie, m-am dus la frizer cu speranţa să-mi taie gâtul”. Marquez reuşeşte în această manieră să capteze atenţia totală a publicului şi face prima legătură cu subiectul central al discursului său şi anume modul în care s-a apucat de scris: forţat – la fel cum a fost obligat să urce pe estradă şi ţină acest discurs.

Gabriel Garcia Marquez s-a apucat să scrie pentru a-i arăta lui Eduardo Zalamea Borda (cu două decenii mai în vârstă)  – care afirmase că noile generaţii de scriitori nu ofereau nimic – că se înşeală. Lucrul acesta aduce în mintea ascultătorilor contextul socio-cultural despre care autorul vorbeşte şi declanşează imediat formarea unor punţi de legătură extraordinare cu locul şi rolul lui Garcia Marquez în constelaţia de scriitori sud-americani (columbieni şi nu numai). Astfel, vorbitorul nu atrage atenţia numai asupra lui însuşi ca un fel de portavoce tânără şi singulară cu tupeu de a-l pune la punct pe Borda ci asupra unei întregi generaţii de valoare alături de care se plasează.

Enunţul principal legat de opera lui este următorul: “meseria de scriitor este poate singura care devine tot mai grea pe măsură ce se practică”. Vorbele memorabile sunt completate de o privire după cortina creaţiei lui, prin câteva propoziţii despre efortul creator al autorului.

Discursul este lipsit de o concluzie evidentă, rostită, însă aceasta este acolo, suspendată undeva şi solicită imperios ca autorul să nu se oprească din scris. Magnifica ilustraţie-povestire – în inegalabilul său stil – are un efect deosebit de puternic asupra auditorului/ cititorului.

Vă invit să cititţi discursurile lui Marquez.

Rating: 10/10

Girl meets girl

(unedited)

Dacă o carte are rolul de a produce reacţii puternice în cititor – indiferent dacă sunt pozitive sau negative – şi dacă îl provoacă la gândire critică atunci Fata întâlneşte băiatul şi a atins scopul.

Cartea promovează faptul că e “ok să fii gay” însă într’o manieră subversivă, în care îmi pare că ar încuraja gratuit adoptarea unei atitudini ireale cu privire la sexualitate, astfel încât persoane confuze să ajungă să îşi inducă faptul că sunt diferiţi, să accepte un stil de viaţă gay chiar dacă de fapt ei nu sunt.

Din povestire transpar lucrurile care ar putea constitui cauze pentru adoptarea unui stil de viaţă opus sexualităţii înnăscute şi anume: familii disfuncţionale în care unul dintre părinţi părăseşte familia, iresponsabilitatea părinţilor faţă de copii, imoralitatea, “valorile” unei societăţi corupte care nu preţuieşte viaţa umană şi acceptă avortul în numele unei libertăţi de alegere (dar nu a fiinţei umane nenăscute), faptul că se încurajează degradarea femeii şi privirea acesteia ca obiect comercial.

La sfârşit intervine nimicul. Ce fel de atitudine e aceasta, de a te extazia în faţa nimicului, de a găsi valoare acolo unde aceasta nu există. Emil Cioran descrie atitudinea potrivită în faţa nimiclui, a neantului şi a lipsei de sens: disperarea organică. Orice altă atitudinea în faţa neanutului e o amăgire, e un nimic. Dacă nu există nimic, dacă nu există niciun sens lăsaţi’mă să innebunesc.

Rating: îmi vine greu să fac o medie artitmetică între lucrurile care mi-au plăcut foarte mult la cartea asta (stilul poetic pe alocuri) şi cele care nu.

Arta Japoneza

Pasiunea mea pentru arta japoneză îşi are rădăcinile în copilărie, atunci când povestirile cu samurai ma fascinau şi mă imaginam luptând alături de ei. Misterul şi clarobscurul care învăluiau o ţară atât de îndepărtată şi atât de diferită de a mea au alimentat interesul meu pentru Ţara soarelui răsare şi cultura de acolo.

În multitudinea de materiale disponibile despre Japonia şi arta japoneză, volumul ilustrat apărut în colecţia <Arta în detalii> de la Vellant este unică în primul rând prin modul de prezentare. Dacă eşti pasionat de arta japoneză este o carte pe care trebuie să o ai. Douazeci de obiecte de artă sunt prezentate în mod interactiv cititorului: fiecare are alocate şase pagini în care sunt oferite informaţii despre opera de artă, despre autorul ei, despre contextul socio-cultural în care apare, imagini de ansamblu şi de detaliu ale articolului respectiv şi informaţii despre tehnicile şi materialele folosite, într-o pagină neagră, ca un fel de cameră obscură prin care pătrunzi în secretul atelierului artistului.

Pe coperta cărţii este redat celebrul val al lui Hokusai care impresionează încă o dată; forţa acestei imagini nu îşi pierde deloc din fascinaţie nici după atâtea şi atâtea reproduceri. Marele val revelează deopotrivă puterea şi frumuseţea naturii, în acest tablou oamenii pitiţi în bărcile lor pierzându-se din atenţia privitorului. Tabloul marelui val albastru a influenţat muzicieni (precum Claude Debussy, La mer) dar şi poeţi (Rainer Maria Rilke scrie Der Berg în 1908).

Articolele vestimentare prezentate în carte sunt extraordinar de frumoase: este vorba despre un costum brodat cu mătase şi foiţă de aur pe satin, folosit în teatrul noh (acest costum se numeşte mihaku) şi de un chimono cu mâneci scurte (numit kosode), alb pe care este pictat(!) un prun înflorit (cu florile roşii). Văzând aceste două haine nu am putut să nu mă gândesc la Chieko, tânăra japoneză crescută în magazinul de stofe pentru chimonouri din apropierea străzii Shichidori din vechiul oraş imperial, Koto (vezi Yaunari Kawabata, 1962).

Alături de Hokusai, care apare în catalog cu Cinci fenei frumoase (1805-1810) şi Muntele Fujii văzut printre valuri din Kanagawa (1831) nu putea lipsi un alt maestru al stampelor ukiyo-e: Hiroshige cu Fuji în lucirea dimineţii (1833) şi favorita mea, Aversă pe marele pod, Atake în depărtare (1857). Această stampă este pur şi simplu fabuloasă, uluitoare prin paradoxul pe care privitorul îl trăieşte privind-o: pe de-o parte imaginea sugerează zgomotul infernal al ropotului de ploaie torenţială (prin intermediul liniilor dese), zgomotul curgerii râului Sumida peste care trece podul, precum şi forfota de pe acest pod, graba cu care cei surprinşi încearcă să se îndrepte spre un adăpost. Pe de altă parte însă, totul este static, fix şi trist: nimic nu se mişcă, nimic nu se aude. Oamenii rămân nemişcaţi, fixaţi într-o lume mai mare ca ei şi în desfăşurarea căreia, parcă nu contează. Este poate şi ceea ce încearcă să descrie poeta polonă distinsă cu Premiul Nobel, Wislawa Szymborska (1986)*:

[…]Nimic nu se întâmplă după aceea.
Norul nu îşî schimbă culoarea sau forma
Ploaia nici nu se înteţeşte nici nu se opreşte
Barca navighează în continuare fără a se clinti
Oamenii de pe pod
Aleargă exact acolo unde erau acum o clipă
Aici timpul s-a oprit.
Mulţumită unui rebel
Un anume Hiroshige Utagawa
Timpul s-a împiedecat şi a căzut.

[…]

Acest album trebuie păstrat şi admirat an de an, pe un drum care poate fi umblat o veşnicie, ca în vechile călătorii ale japonezilor.

Rating: 10/10

* Ludzie na moście, în traducere personală

Zgomotul si furia

Am văzut povestea din romanul lui Faulkner ca privind printr-un geam aburit şi fragmentat. După primele pagini am fost sceptic că am să înţeleg ceva însă am fost surpins de modul în care se compunea povestirea pe parcurs. Unele momente au fost greu digerabile şi greu de înţeles şi ma întreb dacă nu chiar şi autorul a fost la un momendat încurcat de propria-i scriitură (parcă era aşa: Quentin pune o scrisoare în haină şi una în cutia poştală – apoi se urcă în autobuz – alte chestii – coboară şi îşi duce mâna la buzunarul cu scrisori).

Mi-a plăcut poezia de pe alocuri: Caddy miroasea ca pomii sau lumina scădea încet fără să-şi schimbe calitatea, ca şi cum eu şi nu lumina m-aş fi schimbat pierzându-mi puterea.

Am găsit şi o metaforă extraordinară care pare să exprime esenţa destinului acestei familii (un destin tragic, negru, din care nu mai rămâne nimeni; o familie tristă, perisabilă din care nu mai rămâne nimic, generaţiile urmând aceaşi spirală implacabilă):

Ferestrele noastre erau întunecate. La intrare nu era nimeni. Când am intrat am mers până lângă peretele din stânga dar nu era nimeni; doar scările arcuindu-se în sus în umbră, ecourile paşilor generaţiilor triste ca praful uşor peste umbre, paşii mei trezindu-i ca praful, ca lin apoi să se aşeze iarăşi.

Un alt citat interesant: Banii n-au valoare, contează doar cum îi cheltuieşti. Şi tot din Jason: Nu-i promit niciodată nimic unei femei şi nici n-o las să ghicească dinainte ce am de gând să-i dau. Dacă nu îţi vine în gând ce surpriză să le mai faci n-ai decât să le arzi una peste bot.

Subiectul romanului nu pot să zic că a fost pe gustul meu.

Rating: 5/10