X:20

Cartea x:20 publicată la editura Vellant este o lucrare ambițioasă, o sinteză a artei românești postdecembriste. Deși inițial proiectul a debutat pe alte coordonate, acesta s-a cristalizat în forma actuală fără a fi o interpretare univocă a artei românești de după 89. Chiar dacă nu polifonică, este un compendiu bogat de informații aferente  perioadei de referință, o viziune documentată și argumentată a filosofiei istoriei artei. Autorul vorbește de patru regimuri ale artei: UAPist (la bază; începând din anii 60, cu o viziune aproape exclusiv instituționalizată, de partid, cu o pretenție tematică evidentă), ONGist (imediat după 90 – Fundația Soroș, Galeria Catacombe, cu cerințe uneori insidioase), regimul privat (al galeriilor, care oferă libertate artiștilor pe care îi reprezintă și care au direcții și programe clar definite, în perioada 1998-2010) și regimul lifestyle (unde nu mai există comenzi de artă).

Cartea este un obiect de artă în sine la a cărei editare s-a lucrat în jur de șase luni. Înainte de lansarea oficială, cartea ajunge în posesia unei persoane care se duce la o alta (un artist) căreia i se plânge că volumul nu conține nicio ilustrație. Artistul, care avea și el un exemplar, îi răspunde că volumul personal conține ilustrații. Ce perversitate! gândește primul, probabil o chestiune de marketing să se lanseze în două variante. Nici poveste, există o singură variantă, ilustrațiile sunt acolo pentru cine le poate (sau vrea) să le vadă. Nu fotografia este mijlocul cel mai bun de ilustrare a unei opere de artă.

Volumul nu tratează în mod exhaustiv toată arta românească postdecembristă dar este o carte unică, importantă pentru cei care doresc să cunoască arta și cultura românească.

 

 

Advertisements

Versez – Iv cel Naiv

A trecut ceva timp de când am citit Versez a lui Iv cel Naiv însă nu vreau să aştept tirajul al doilea anunţat de editura Vellant aşa că iată ce am (de) scris despre acest volum.

Poezia lui Iv este caracterizată de originalitate şi unicitate. Ea este de asemenea lipsită de constrângeri. Propune un final neaşteptat, uneori plin de haz. Jovialitatea şi bonomia nu sunt epitete străine de atmosfera acestor versuri.

SMS-urile lui Iv sunt deliciul volumului. Este ciudat cum un lucru atât de banal ajunge să fie highlight-ul unui album de poezie: asta pune în evidenţă talentul lui Iv. Un lucru e cert – nu e foarte înţelept să te iei la întrecere în SMS-uri vers(ific)ate cu Iv; nici măcar să dialoghezi în versuri cu el, aşa cum se mai vede pe reţeaua de socializare. Lucurul atât de cotidian – SMS-ul lui Iv – aduce în schimb poezia cu sine. Şi cu tine.

Singurătatea e o cămilă lângă nicio cămilă.

Sunt multe poeziile care îmi plac, dintre acestea voi aminti: pisica se uita la ceas, sms4, fiică-mii. Dincolo de accesibilitatea poeziei lui Iv, aceasta mi se pare că şi-a găsit locul în universul poeziei româneşti, pe unde se plimbă liber. Unele versuri m-au dus cu gândul la:

Emil Brumaru în am băut o cafea la o înmormântare “nu ca vreau/ dar mă ridic/ nu expresso dar ibirc/ nu că zahăr dar lăptic”. [Numărătoare pentru puştoaice şi babalâci, EB, aici]

Nichita Stănescu în schimb – “priveşte-mă să te privesc/ clipeşte-mi să-ţi clipesc/ dilată nările ca să dilat nările/ urcă scările ca să urc scările”. [Necuvintele, link]

Gellu Naum: în deltă ploua liniştit – “liniştea ploii/ ploaia lacrimilor/ lacrimile furiei/ furia sentimentelor/ …”. [vezi Crusta lui GN]

Partea mai puţin reuşită o constituie versurile cu tentă de folclor urban care nu se ridică la calitatea Cânticilor mârlăneşti ale lui Florin Bican, ca de exemplu: o bârfă scurtă, azi: 86400, mai mulţi negri mititei, pe care eu le-aş fi lăsat în afara volumului.

Pentru ars poetica al lui Iv recomand a se consulta atent hexalog-ul.

Despre Iv – deşi mulţi ar dori să ştie cine este, cred că cel mai bine ar fi să rămână aşa cum este, adică fictiv. Am aflat unde se duc secundele şi de ce râmele urăsc litera i. De ce mi-aş dori mai mult?

Volumul desigur nu ar mai fi decât jumătate fără contribuţia minunată a lui Vali Petridean.

Rating: 9,5/10

Pablo Neruda

Pablo Neruda este pur şi simplu incredibil. Nu am citit demult poezii atât de minunate şi Garcia Marquez nu a exagerat deloc atunci când a spus că Neruda “este cel mai mare poet al secolului XX, în orice limba”. Şi volumul acesta a fost scris pe când avea 19 ani.

Singur eram ca un tunel.

***

În tine cântă râurile şi sufletul meu fuge odată cu ele

***

Şi îmi privesc cuvintele din depărtare.
Ele găsesc un adăpost mai cald în tine decât în mine.
Ca iedera se înalţă pe vechile-mi dureri.

La fel suie ziduri ceţoase.
Tu eşti vinovată pentru o astfel de trudă.
Ele zboară din bârlogul meu întunecat.
Totul se umple de tine, şi tu umpli totul.

Înaintea ta, au populat golul pe care tu l-ai cucerit,
şi îmi sunt mai vecine în tristeţe decât tine.

Acum vreau ca ele să spună ce-am vrut eu să-ţi spun
şi să te facă să auzi aşa cum eu aş vrea să mă auzi.

***

Mi te amintesc aşa cum erai astă toamnă.
Erai pălăria cenuşie şi inima liniştită.
În ochii tăi flăcările apusului purtau o luptă.
Şi frunzele cădeau în bălţile din sufletul tău.

Întinzându-mi braţele ca o plantă căţărătoare,
frunzele îţi împânzeau vocea, calmă şi împăcată.
Artificii de veneraţie în care setea-mi ardea.
Zambilă dulce şi albastră răsucită pe sufletul meu.

Îţi simt privirea călătorind, şi toamna se îndepărtează:
pălărie cenuşie, cântec de pasăre, inimă-cămin
către care dorurile-mi adânci au migrat
şi săruturile mele s-au răsturnat, fericite ca jarul.

Cer dintr-o corabie. Lot din întinsuri:
amintirea ta se-ncheagă în lumină, în fum, în ape liniştite!
Dincolo de ochii tăi, în depărtare, serile ardeau.
Frunze uscate de toamnă se învârteau în sufletul tău.

Gata, mai şi cumpăraţi cartea. 🙂

Rating: 10/10

Teorema lui Almodovar

Întodeauna te îndrăgosteşti de formă, dar forma nu este decât aspectul care cuprinde altceva. De ce nu ne putem îndrăgosti de esenţă? Mă consolez spunându-mi că forma exprimă esenţa şi că esenţa iubeşte forma.

Cea mai persistentă întrebare după ce am terminat cartea a fost dacă autorul este într-adevăr un tânăr auto-claustrat după un accident de maşină care l-a desfigurat. Antoni Casas ros s-a apucat să scrie şi pentru a găsi sărbătoarea din centrul vidului, după cum îl citează pe poetul Juarroz. Accidentul intervine după absolvirea colegiului şi anihilează pespectiva de succes profesional şi familial care îi stă înainte. Cum te regăseşti după un eveniment unic care îţi schimbă complet modul de viaţă? Care îţi este percepţia asupra ta însuţi cănd ţi-ai piedut faţa – elementul asociat cel mai bine cu eul tău?

Teorema lui Almodovar este tot una cu ecuaţia dorinţei. Am perceput romanul ca fiind străbătut de o falie: in prima parte este meditativ, propune multe teme de gândire şi esenţializează concepte. Apariţia cerbului desparte cartea în două, în această a doua parte imaginarul se împleteşte cu realitatea lucru care însă nu contează. La fel cum nu contează nici identitatea autorului sau starea lui fizică. Tot ceea ce este important se află în carte. Există şi o parte obscenă a romanului însă este pusă în doar două pagini. Comportamentul deviant – relaţia cu un/o transexual(ă) – pe de-o parte este de înţeles dată fiind foamea teribilă după acceptare.

Rating: 8/10

Arta Japoneza

Pasiunea mea pentru arta japoneză îşi are rădăcinile în copilărie, atunci când povestirile cu samurai ma fascinau şi mă imaginam luptând alături de ei. Misterul şi clarobscurul care învăluiau o ţară atât de îndepărtată şi atât de diferită de a mea au alimentat interesul meu pentru Ţara soarelui răsare şi cultura de acolo.

În multitudinea de materiale disponibile despre Japonia şi arta japoneză, volumul ilustrat apărut în colecţia <Arta în detalii> de la Vellant este unică în primul rând prin modul de prezentare. Dacă eşti pasionat de arta japoneză este o carte pe care trebuie să o ai. Douazeci de obiecte de artă sunt prezentate în mod interactiv cititorului: fiecare are alocate şase pagini în care sunt oferite informaţii despre opera de artă, despre autorul ei, despre contextul socio-cultural în care apare, imagini de ansamblu şi de detaliu ale articolului respectiv şi informaţii despre tehnicile şi materialele folosite, într-o pagină neagră, ca un fel de cameră obscură prin care pătrunzi în secretul atelierului artistului.

Pe coperta cărţii este redat celebrul val al lui Hokusai care impresionează încă o dată; forţa acestei imagini nu îşi pierde deloc din fascinaţie nici după atâtea şi atâtea reproduceri. Marele val revelează deopotrivă puterea şi frumuseţea naturii, în acest tablou oamenii pitiţi în bărcile lor pierzându-se din atenţia privitorului. Tabloul marelui val albastru a influenţat muzicieni (precum Claude Debussy, La mer) dar şi poeţi (Rainer Maria Rilke scrie Der Berg în 1908).

Articolele vestimentare prezentate în carte sunt extraordinar de frumoase: este vorba despre un costum brodat cu mătase şi foiţă de aur pe satin, folosit în teatrul noh (acest costum se numeşte mihaku) şi de un chimono cu mâneci scurte (numit kosode), alb pe care este pictat(!) un prun înflorit (cu florile roşii). Văzând aceste două haine nu am putut să nu mă gândesc la Chieko, tânăra japoneză crescută în magazinul de stofe pentru chimonouri din apropierea străzii Shichidori din vechiul oraş imperial, Koto (vezi Yaunari Kawabata, 1962).

Alături de Hokusai, care apare în catalog cu Cinci fenei frumoase (1805-1810) şi Muntele Fujii văzut printre valuri din Kanagawa (1831) nu putea lipsi un alt maestru al stampelor ukiyo-e: Hiroshige cu Fuji în lucirea dimineţii (1833) şi favorita mea, Aversă pe marele pod, Atake în depărtare (1857). Această stampă este pur şi simplu fabuloasă, uluitoare prin paradoxul pe care privitorul îl trăieşte privind-o: pe de-o parte imaginea sugerează zgomotul infernal al ropotului de ploaie torenţială (prin intermediul liniilor dese), zgomotul curgerii râului Sumida peste care trece podul, precum şi forfota de pe acest pod, graba cu care cei surprinşi încearcă să se îndrepte spre un adăpost. Pe de altă parte însă, totul este static, fix şi trist: nimic nu se mişcă, nimic nu se aude. Oamenii rămân nemişcaţi, fixaţi într-o lume mai mare ca ei şi în desfăşurarea căreia, parcă nu contează. Este poate şi ceea ce încearcă să descrie poeta polonă distinsă cu Premiul Nobel, Wislawa Szymborska (1986)*:

[…]Nimic nu se întâmplă după aceea.
Norul nu îşî schimbă culoarea sau forma
Ploaia nici nu se înteţeşte nici nu se opreşte
Barca navighează în continuare fără a se clinti
Oamenii de pe pod
Aleargă exact acolo unde erau acum o clipă
Aici timpul s-a oprit.
Mulţumită unui rebel
Un anume Hiroshige Utagawa
Timpul s-a împiedecat şi a căzut.

[…]

Acest album trebuie păstrat şi admirat an de an, pe un drum care poate fi umblat o veşnicie, ca în vechile călătorii ale japonezilor.

Rating: 10/10

* Ludzie na moście, în traducere personală