Comentariu liric asupra salbaticiei

Viaţa sălbatică oferă cele mai mutle ocazii pentru a face fotografii. Nici nu ar putea să fie altfel. Este o lume de care, în mod paradoxal, ne -am şi apropiat (prin intermediul atâtor informaţii şi noi cunoştinţe, prin intermediul programelor de documentare TV, şi chiar a cataloagelor de acest gen) dar ne-am şi depărtat în acelaşi timp. Suntem totuşi, zi de zi, departe de sălbăticie şi nu mai avem timp pentru ceva care încet încet ar putea să se piardă. Sălbăticia are o puterea ciudată asupra noastră, ne face să trăim mai conştienţi de noi înşine, mai excitaţi la nivel cortical. Ea ne dă asigurarea că atunci când va fi să murim vom şti că am trăit cu adevărat. Poate fi sălbăticia, natura, generatorul unor astfel de sentimente?

Când privesc aceste fotografii formidabile, sunt invadat de tot soiul de sentimente… încântare faţă de explozia de culoare de la tropice, …teamă şi siguranţă deopotrivă în creşa pufoasă a pinguinilor imperiali, …îngrijorare privind statisticile legate de ritmul nebun în care păduri întregi sunt culcate la pământ, …revoltă faţă de situaţia disperată a gorilelor cu spatele argintiu, aceste creaturi cu o privire, la fel ca şi alte animale, aproape umană… măreţia ce mă umple în faţa luptei dintre doi urşi polari.

Există o incredibilă diversitate a formelor de viaţă şi e nu e greu să constat extraordinara adaptare la mediul în care aceste animale trăiesc. Genomul care asigură atâta plasticitate este o minune. O minune a creativităţii, nu a unui proces orb lipsit de poezie. Găsesc un singur cuvânt potrivit pentru a descrie imaginile: ele vorbesc despre Frumuseţe. Şi sunt copleşit.

Îmi vin în fire. Aproape că mă ruşinez de sentimentele mele. Doar ştiu că creierul meu a evoluat ca urmare a unor materiale procese fiziologice determinate de către constrângeri evolutive. Astfel am devenit conştient şi pot cerceta lucrurile din jur. Frumuseaţea nu are niciun scop, nicio justificare, nicio utilitate. De fapt, ea NU exista. Este doar o amăgire pe care creierul o produce pentru a mă captiva, pentru a mă ţine ocupat, pentru a nu observa realitatea aşa cum este. Lipsită de frumuseţe.’

Îmi revin… din nou. Căci Frumuseţea însăşi mă face să raţionez. Nu autosugestia. Ceea ce este în afara mea ma determină să constat că nu creierul decide cum să interpreteze ceea ce înregistrează, ci însăşi natura îmi îndreaptă privirile spre altceva. De fapt spre Cineva. Aşa că acest Creator nu este doar inteligent… ci şi sursă a frumuseţii.

(acest comentariu este o reactie la albumul Best 100 Photos WILDLIFE – National Geografic Romania)