Exista uneori carti de care ma simt legat inca dupa primele randuri – par example de “Zenobia” lui Gellu Naum. Pe unele dintre acestea pur si simplu nu le mai pot lasa din mana, trebuie sa le consum imediat. Asa s-a intamplat cu “Fenomenul Pitesti” al lui Ierunca sau cu volumul dureros al lui Wurmbrand, “Cu Dumnezeu in subterana”, pe care le-am inceput seara si le-am terminat adanc in noapte.
“Jurnalul” lui Kostantinos este dintr-o alta categorie de lectura insa a avut de la prima pagina un magnetism teribil asupra mea. Sunt insemnarile lunare ale unui copil (tanar?) incepand cu varsta de 13 ani. Am remarcat durerea surda a nedreptatilor vietii dar si puterea de a indura, dragostea pentru familie si viata in general, preocuparea pentru litere dar si eleganta exprimarii (pastrata in traducerea din neogreaca). Ce lume a sfarsitului de secol XIX!
Ce realizare totusi sa tii un jurnal: eu unul nu am fost in stare desi m-am apucat de nenumarate ori. Inca mi se pare atractiva aceasta preocupare romantica – pacat ca nu am suficienta vointa sa fac acest lucru. Un motiv in plus de admiratie fata de acest copil care la 15 ani vorbea neogreaca, bulgareasca, turca, romana, spaniola, italiana si franceza. Si ce trist ca nu s-a pastrat si continuarea jurnalului care a ajuns la Cluj prin intermediul fiicei Lui Konstantinos si incredintat Martei Petreu.
Nu uit seara cand merg acasa de cartile mele. De ce parintii mei nu m-au dat la o scoala? De ce m-au luat de langa mult iubitele mele slove?
… la locul meu de munca[.] marturisesc ca imi este foarte greu dar din fericire se gasesc la pravalie smochine, strucuri si alune de dragul carora stau.
Nu pot sa ma satur de Bucuresti!
office of strategic contemplation 