Scheletul unui dinozaur (de Wislawa Szymborska)

Iubiţi Fraţi,
vedem aici un exemplu de proporţii nefericite:
scheletul dinozaurului se înalţă în faţa noastră

Dragi Prieteni,
la stânga, o coadă spre un infinit,
la dreapta, un gât înspre altul
Vrednici Camarazi,
la mijloc, patru labe împotmolite în mâl
sub un morman
de cadavru
Graţioşi Cetăţeni,
natura nu face greşeli, dar îşi găseşte plăcerea în farse:
vă rog să remarcaţi acel cap mic şi nostim
Doamnelor şi Domnilor,
acest cap mic nu putea să prevadă nimic
şi de aceea aparţine unei reptile extincte
Respectată Adunare,
creier mult prea mic, apetit mult prea mare,
mai degrabă un somn prostuţ decât o frică înţeleaptă
Onorabili Oaspeţi,
în această privinţă noi suntem în formă mult mai bună,
viaţa este frumoasă şi pământul este al nostru
Distinşi Delegaţi,
cerul înstelat deasupra trestiei gânditoare,
legea morală intr-însă
Excelenţă Comisie,
a izbutit odată
şi poate că numai sub acest soare
Consiliu Cârmuitor,
ce mâini agile,
ce buze elocvente,
ce mult cap pe umeri
Autoritate Supremă,
ce responsabilitate în loc de o coadă

(c) Traducerea LS, 2009

Eroii nu mor niciodata

Gest impresionant al fanilor timişoreni duminică seara pe stadionul „Dan Păltinişanu“: omagiu pentru cei ucişi la Revoluţia din 1989. Există momente pe stadioane în care amuţeşti. Te trec fiorii, nu mai poţi să spui nimic, decât cel mult să aplauzi.

Duminică, la Timişoara, a avut loc un astfel de moment. La pauză, întregul stadion a încetat aproape şi să respire după ce galeria a ridicat aproximativ o sută de bannere cu nume. Nume care pentru majoritatea dintre noi nu spun nimic, dar care înseamnă enorm pentru toţi. Sunt cei care au fost ucişi în decembrie 1989 la Timişoara. În mijloc, Opera, un alt simbol al Revoluţiei, îndoliată. Într-un colţ, o pânză albă este dedicată memoriei celor dispăruţi sau neidentificaţi.

“În fiecare an facem câte un eveniment în memoria oamenilor care au murit atunci. Trebuia să reamintim unora că acei oameni au murit pentru ca ei să se poată certa acum în parlament sau cu ocazia campaniei electorale”, a explicat Emanuel Cernescu, unul dintre suporteri. “Vrem ca nimeni să nu uite. E o onoare că, fie şi pentru câteva clipe şi într-un mod metaforic, acei Oameni au fost cu noi în peluză”, completează Silvian Radosav.

Într-un moment în care noţiunea de “suporter” a primit pe nedrept o conotaţie negativă, Timişoara e doar un episod dintr-un film care demonstrează contrariul şi care merită mai mult decât un colţ de pagină.

Sursa: mass e-mail message. 🙂 (via uica din Banat)

Gest impresionant al fanilor timişoreni duminică seara pe stadionul „Dan Păltinişanu“: omagiu pentru cei ucişi la Revoluţia din 1989

Există momente pe stadioane în care amuţeşti. Te trec fiorii, nu mai poţi să spui nimic, decât cel mult să aplauzi.

Duminică, la Timişoara, a avut loc un astfel de moment. La pauză, întregul stadion a încetat aproape şi să respire după ce galeria a ridicat aproximativ o sută de bannere cu nume. Nume care pentru majoritatea dintre noi nu spun nimic, dar care înseamnă enorm pentru toţi. Sunt cei care au fost ucişi în decembrie 1989 la Timişoara. În mijloc, Opera, un alt simbol al Revoluţiei, îndoliată. Într-un colţ, o pânză albă este dedicată memoriei celor dispăruţi sau neidentificaţi.

“În fiecare an facem câte un eveniment în memoria oamenilor care au murit atunci. Trebuia să reamintim unora că acei oameni au murit pentru ca ei să se poată certa acum în parlament sau cu ocazia campaniei electorale”, a explicat Emanuel Cernescu, unul dintre suporteri. “Vrem ca nimeni să nu uite. E o onoare că, fie şi pentru câteva clipe şi într-un mod metaforic, acei Oameni au fost cu noi în peluză”, completează Silvian Radosav.

Într-un moment în care noţiunea de “suporter” a primit pe nedrept o conotaţie negativă, Timişoara e doar un episod dintr-un film care demonstrează contrariul şi care merită mai mult decât un colţ de pagină.

Vreti ananasul mai dulce?

Adăugaţi sare!

Însă de ce adăugând sare, ananasul devine mai dulce? Un articol ABC Science ne spune că lucrurile se petrec mai degrabă în creierul nostru datorită interacţiunilor complexe dintre gusturi* (dulce, sărăt, amar, acru, umami).  De exemplu, dulcele şi amarul se anihilează reciproc, ca atunci când puneţi zahăr în cafea. În cazul nostru avem dulce, amar şi sărat. La nivelul papilelor gustative, sodiul din sarea de bucătărie este inhibitor al semnalului pentru gust amar, care nu mai ajunge la creier, astfel încât gustul dulce este mult mai pregnant (nu este contrabalansat de gustul amar din ananas). La nivel biochimic, reacţiile sunt de asemenea compexe.

* unii mai spun că există şi gustul picant (iute) sau cel metalic.

Photo by Kyle McDonald (via flickr)

Un Craciun adevarat!

Trăim vremuri în care nu putem fi străini de faptul că Sărbătoarea Întrupării a atins un grad foarte mare de comercializare. Consumatorismul a devenit parcă esenţa Crăciunului. Cu 50 de ani în urmă lucrurile nu erau foarte diferite. Vă invit să citiţi mai jos câteva gânduri ale lui C.S. Lewis pe acest subiect.

Trei lucruri merg împreună sub numele de Crăciun. Unul este festivitatea religioasă. Aceasta este importantă şi obligatorie pentru creştini; dar deoarece poate fi lipsit de interes pentru oricine altcineva, nu voi mai spune nimic despre asta aici. Al doilea (are conexiuni istorice complexe cu primul, dar nu trebuie să ne preocupăm de ele) este o vacanţă populară, o ocazie de bună-dispoziţie şi ospitalitate. Dacă ar fi treaba mea să am o “părere” despre asta, aş spune că aprob această bună-dispoziţie. Dar ceea ce aprob şi mai mult este ca fiecare să-şi vadă de treaba lui. Nu văd niciun motiv pentru care aş exprima păreri despre cum ar trebui oamenii să-şi cheltuiescă banii spre plăcerea lor în mijlocul prietenilor lor. Există un grad foarte mare de probabilitate ca ei să-mi dorească sfatul în astfel de chestiuni la fel de puţin ca şi cum îl doresc eu pe al lor. Dar ar treilea lucru numit Crăciun este din păcate “afacerea” tuturor.

Mă refer desigur la agitaţia comercială. Schimbul de cadouri a constituit doar un mic ingredient în mai vechea festivitate englezească. Ideea că nu doar toţi prietenii ci chiar toate cunoştinţele trebuie să-şi dea cadouri, sau cel puţin să-şi trimită unii altora felicitări, este destul de modernă şi ne-a fost impusă de proprietarii de magazine. Niciuna dintre aceste circumstanţe este în sine un motiv de condamnare. Eu o condam pe baza următoarelor.

1. Per ansamblu generează mai multă durere decât plăcere. Nu trebuie decât să stai de Crăciun la o familie care este serios preocupată să-l “ţină” (în acest al treilea, aspect comercial) pentru a vedea că este un coşmar. Cu mult înainte de 25 decembrie toată lumea este epuizată – epuizată fizic de luptele zilnice date cu săptămânile în magazinele supra-aglomerate, epuizată mental de efortul de a-şi aminti toţi destinatarii şi de a găsi cadouri potrivite pentru ei. Nu sunt într-o dispoziţie pentru a emana fericire; mult mai puţin (dacă ar vrea) să participe la un act religios. Ei arată mai degrabă ca şi cum ar fi fost o boală lungă în casă.

2. De cele mai multe ori este involuntar. Regula modernă este că oricine te poate forţa să-i faci un cadou prin faptul că îţi trimite la rândul lui un cadou “neprovocat”. Aproape că este un şantaj. Cine nu a auzit bocetul disperat, şi într-adevăr resemnat, când, în ultimul moment, numai darul nedorit de la Dl. Ocupat (pe care de abia ni-l amintim) cade nepoftit în cutia poştală, şi unul dintre noi trebuie să se întoarcă în cumplitele magazine?

3. Sunt date daruri lucruri pe care niciun muritor nu şi le-a cumpărat vreodată pentru sine – dispozitive ţipătoare şi nefolositoare, “noutăţi” deoarece nimeni nu ar fi atât de nătărău încât să le facă pe ale sale ca mai înainte. Chiar nu avem o întrebuinţare mai bună a materialelor şi a abilităţilor omeneşti şi a timpului decât să le irosim pe toate aceste fleacuri?

4. Bătaia de cap. Până la urmă, cu toată agitaţia mai avem încă de făcut cumpărăturile noastre obişnuite şi necesare, şi agitaţia creşte efortul depus.

Ni se spune că tot business-ul jalnic trebuie să continue pentru că este bine pentru comerţ. Este de fapt numai un simptom anual al condiţiei  lunatice a ţării noastre, şi bineînţeles a lumii întregi, în care toţi trăiesc convingând pe toată lumea să cumpere lucruri. Nu ştiu cum am putea scăpa. Dar chiar trebuie să fie datoria mea să cumpăr şi să primesc mase întregi de nimicuri în fiecare iarnă doar pentru a ajuta comercianţii? În cel mai rău caz mai degrabă le-aş da bani pentru nimic şi i-aş considera drept caritate. Pentru nimic? Mai bine pentru nimic decât pentru bătăi de cap. *

The Advent Conspiracy îşi propune să refocalizeze Crăciunul pe ceea ce contează cu adevărat: a dărui celor care nu vor putea să-ţi întoarcă favorul. Este considerată de către TIME o miscare contra culturii consumatoriste, acţionând pe două planuri: pe de-o parte se împotriveşte idei seculare că Sărbătoarea Crăciunului este un ritual al cumpărăturilor şi al decorărilor, dar pe de altă parte promovează noţiunea conservatoare că semnificaţia sărbătorii nu este dată de grupurile de comercianţi (sau de prezenţa bradului de Crăciun – vezi The Grinch). Clipul lor promoţional se poate urmări mai jos. Este vocea unei vieţi trăite într-o lume postmodernă fără absoluturi, este o poveste plină de semnificaţie luminată de Sărbătoarea Întrupării.

* C.S. Lewis, What Christmas Means To Me”, God in the Dock (Grand Rapids. MI: William B. Eerdmans Publishing Co., 1970), pp. 304-305. Textul a fost publicat cu permisiunea C.S. Lewis Institute (Traducerea: LiftingShadows, decembrie 2009). Pentru informaţii noi legate de activitatea Institutului, vă puteţi abona aici.