A life worth living

I was writting about Bozsi Neni (Ilkei Elisabeta) last year in February. She is now 100 years old. I visited her today to wish her Happy Birthday. She was happy indeed. She had many visitors, including the Director of the Center. Probably the former Maior of Cluj (now Prime-minister) would have visited her also. He did that last year and last Christmas.

28 thoughts on “A life worth living

  1. eu nu as vrea sa ajung la o varsta ca asta…[oricum, eu nu cred ca o sa ajung, dar asta’i alta poveste] eu nu vreau sa ajung batrana si neputincioasa si..no, thank you!

    eu la tanti Bozsi i’as dori sa aiba multumire si liniste sufleteasca🙂

  2. he, he. ce dragut.🙂
    si pe mine ma inspaimanta ca s-ar putea ca peste ceva vreme (nu asa multa cum pare) sa devin neputincioasa.
    pe de alta parte, cred ca batranii vor sa traiasca pentru a-i vedea pe cei dragi crescand, traind…
    si mi-ar fi greu de tot sa stiu ca azi e ultima zi in care voi simti vantul pe obraz, ma voi plimba pe o anumita strada sau voi putea vorbi cu cei pe care ii indragesc.

  3. da, eva, ai dreptate cu ultima parte. si eu m’am gandit la asta si intr’o seara chiar vorbeam cu Isus despre asta si i’am zis ca mi’ar placea sa traiesc pana la un anumit “candva” [stie el specific ce ineamna ‘candva’-ul ala], dar totusi nu as vrea sa ajung batrana..dar cred ca ma influenteaza mult contextul in care traiesc si de aceea gandesc asa..

    ~~~

    in alta ordine de idei, aseara, in pat, ma intrebam ‘oare ce culoare o fi avut tanti Bozsi la 100 ani?”🙂

    ”Ce’ar fi daca apa care curge din dus ar fi tratata cu o substanta chimica, iar substanta asta ar reactiona la o combinatie de lucruri, cum ar fi bataile inimii si temperatura corpului si undele cerebrale, astfel incat pielea si’ar schimba culoarea in functie de starea de spirit? Dac’ai fi extrem de incantat, pielea ti s’ar face verde, si dac’ai fi furios, ti s’ar face rosie, evident, iar daca te’ai simti ca un rahat comestibil, te’ai face maro, iar dac’ai avea inima grea, te’ai face albastru.
    Asa toata lumea ar sti cum se simt ceilalti si am fi mai atenti unii cu altii, pentru ca n’ai vrea sa’i spui unei persoane cu pielea purpurie ca te’ai suparat fiindca a intarziat, dupa cum ai vrea sa bati prieteneste pe spate pe cineva roz si sa’i spui “Felicitari!” ”

    extrem de tare si incredibil de aproape // jonathan safran foer

  4. C.est moi, nici nu pot sa-ti scriu cat de tare inteleg ceea ce spui.
    O persoana aproapiata mie, printre putinele despre care pot spune ca m-au sprijinit oricand si m-au indreptat spre Dumnezeu, a ajuns la acea parte a drumului cand ai mai multa nevoie de cei din jur decat ai fi vrut vreodata. E asa trist sa vezi cum regreta ca e neputincioasa dar nici n-ar vrea sa se desprinda de toate astea, pentru ca o vad cum se lupta si cum i se insenineaza ochii in momentul in cand ne priveste.
    Imi amintesc ca atunci cand am implinit 18 ani, am obosit spunand “Multumesc, nu vreau neaparat sa fie multi, da’ sa fie faini”, raspunzand, bineintele, la obisnuita urare.
    Sper ca tu sa primesti intocmai asa mult timp cat iti doresti, in asa fel incat sa-ti aduca implinire si impacare.
    Mi-ai adus aminte de cateva fragmente dintr-un cantec, care spune cam asa:

    “Cateodata ma orientez dupa steaua polara,
    Altadata dupa cuta de pe fruntea ta.
    Uneori timpul incepe sa doara,
    Alteori e o zi si nimic altceva.
    Uneori in zi incap ore mai multe,
    Si putine secunde imi raman uneori.
    Uneori nu e nimeni care vrea sa m-ascute,
    Sunt multi care-asculta ce nu vreau alteori.
    Mai ales ca sunt ani si sunt kilometri
    Care trec totdeauna prea usor sau prea greu,
    E mai bine, atunci, sa nu ai parametri,
    Sa mergi langa mine,
    Langa tine merg eu.”

    Stiu eu o promisiune, si anume ca Dumnezeu face toate lucrurile frumoase la vremea lor, asadar, vom vedea ce va fi mai tarziu.🙂
    Iar legat de citat, e un exercitiu tare simpatic de imaginatie (eu cred ca as pune alte culori acolo, si muuulte nuante :”>) dar pesimismul din mine ma face sa ma tem ca oamenii ar fi mai degraba rai stiind exact cum te simti decat atenti (bineinteles, depinde de conjunctura).

  5. multumesc, eva!🙂 oricum, stiu ca Isus stie exact cat trebe sa fiu aici si asta e linistitor🙂
    nu stiu melodia, dar imi plac versurile! si da, promisiunea aia ii foarte foarte frumoasa! in rest, sa’i dea Dumnezeu zile lui liftingshadows ca sa [ne] putem vedea noi doua cum va fi mai tarziu :P:))))))))))

    ps. eu sigur as schimba semnificatia albastrului [cel putin]. pentru mine e senin si linistitor🙂 nicidecum ingreunat!

  6. C.est moi, n-ai pentru ce.🙂
    Lui liftingshadows e musai sa-i dea zile! Prea multe chestii mai are de descoperit si de admirat si de scris pe blog si de fotografiat si de citit. Ca sa nu mai zic de cate concerte trebuie sa audieze. ;)) Plus ca e neaparat sa mai vorbeasca la biserica!

    Melodia e a lui Nicu Alifantis, se numeste “Balada Singuratatii”, versuri Smaranda Voinicu. Daca-mi lasi adresa ta sau id-ul, ti-o trimit (pot sa i le cer mai sus amintitului, ca no, ma gandesc ca poate nu vrei sa lasi blazoanele identitatii tale virtuale la vedere pentru toata lumea).🙂

    Pentru mine albastrul inseamna cer, mare, dealuri cu maci si lanuri de grau. Cer pentru ca atunci cand eram mica si stateam intinsa pe spate iar sus nu se vedea niciun nor, ma jucam si-mi imaginam ca albastrul de deasupra mea e mult mai aproape, ca un cearsaf urias si moale pe care as putea sa-l ating cu degetele daca m-as ridica pe varfurile picioarelor.
    Asadar, traducerea ar fi si pentru mine liniste (stralucitoare) si necuprins, ca atunci cand esti foarte fericit si-ti vine sa imbratisezi toata lumea.
    Rosul imi aminteste de cum spunea cineva ca de fiecare data cand un om se rusineaza, se vede cat e de frumos (pentru ca e vai si-amar de cel ce nu mai e asa curat incat sa poata rosi). Asa ca, desi nu aduce a asa ceva, ar insemna sinceritate si puritate.
    Piesa de care-ti spuneam ar fi visinie, cu putin albastru, caramiziu si brun pe alocuri iar ca si gust ar fi fistic, cred, sau ceai hot spice, cu scortisoara si cuisoare.

  7. :))) ce shoada estiii!!!! promiiit!! :P:)))

    :))) daaaa. subscriu la primul paragraf!!! si neaparat la ultima fraza, unde neaparat sa fiu de fata!! :)))

    asa’i precum zici. deci rugam binevoitorul fecior sa faca schimbul de informatii🙂
    🙂 da, perceptia albastrului o avem asemanatoare, doar ca, pentru mine, cerul cu nori e deosebit. se gasesc atatea vietati in ei..si tot felul🙂 numai ochi sa ai.

    de’abia astept sa aud piesa sa vad ce imagini capata in mintea mea!

  8. 🙂 tare m-am bucurat de descriere, ca-mi spun cam des oamenii ca sunt prea serioasa.🙂 multumesc.🙂

    dupa cate mi se pare mie, prezenta ta la biserica atunci cand va vorbi din nou, intra tot la categoria “neaparat”. chiar a fost foarte fain acum 2 saptamani. una din putinele dati din ultimul an cand am auzit cantarile de lauda cantate de parca intr-adevar ar fi de lauda.😀
    numai ca mai sus amintitul binevoitor fecior este si foarte prevazator. ameninta ca nu ne vom putea delecta cu ale lui cunostinte mai des de 2-3 ori pe an.😐 zice el ca ne-am plictisi. eu cred ca ne supraestimeaza in materie de cascat.

    maine, daca-l prind pe net, am sa incerc sa-i sustrag trebuincioasele informatii.

    ioi! si mie-mi plac mult de tot norii! (si si mai mult ploaia). numai ca nu-mi dau impresia de albastru. in ultima vreme am vazut tot dinozauri.
    cei de furtuna sunt minunati! acum cativa ani eram in bucegi si cum urcam noi frumos dinspre pestera ialomicioara spre babele, am vazut din spate venind o chestie neagra care se rostogolea pur si simplu peste varfuri si inghitea tot in cale. a fost cel putin impresionant!
    pe cumulonimbusi i-am studiat mai mult la mare, facand pluta. e asa tare! apa sub tine si in jur, deasupra aer, cer, pescarusi si ei, ca sa-i admiri! cel mai fain e ca nu auzi nimic altceva decat propria-ti respiratie, nisipul pe care valul il poarta pe fundul marii (suna genial!) si, eventual, tipatul cate unui pescarus.
    si cirusii imi plac foarte mult! seamana cu niste pene si, daca bine tin eu minte, sunt la cea mai inalta altitudine. imi amintesc de dimineata, poate si pentru ca la rasarit si la apus stralucesc, fiind de gheata. (daca am scris foarte mari neadevaruri pe aici, il rog si nadajduiesc ca ma va corecta).
    iar cei de zapada, nu mai zic! cand cerul e cenusiu deschis, plat, si acoperisurile albe… :X

    legat de culori, a scris Kandinsky o cartulie (nu are mai mult de 100 de pagini), “spiritualul in arta”. daca-ti pica in mana, ti-o recomand. vorbeste mult acolo despre concordanta culoare-sunet.

    si eu astept cu nerabdare sa vad imaginile descrise de tine. sper sa nu te dezamageasca piesa si nu uita ca are gust de fistic.

  9. 🙂 din felul in care povestesti asa de mult imi amintesti de o ‘altcineva’. imi placi.
    ..mmm..nu stiu daca ii de domeniul ‘neaparat’-ului [stiu ca am zis eu asa], dar mi’ar placea si as vrea. dar ma bucura ce ai zis tu [si nu numai tu] ca asta inseamna ca Isus ii bun si raspunde la rugaciuni si ii bun si pentru ca ne arata ca raspunde la rugaciuni. sa dea Dumnezeu sa il tina aproape de El si smerit ca sa il mai foloseasca cum crede El si tie alte dati in care cantarile de lauda chiar sa fie de lauda si sa il simti pe Isus aproape aproape de tine🙂

    multumesc pentru tot ce mi’ai povestit. mi’a placut mult. mie imi place foarte mult ploaia de vara, calda si repezita, dar si aia de toamna cu picuri puternici. pe mine mai tot timpul ma prinde nepregatita si ma ploua, dar nu ma deranjeaza. si intr’una din dati, cum mergeam asa prin ploaie, doi-trei pasi cu ochii inchisi, simtind picurii pe piele, m’am simtit de parca imi da Dumnezeu pupicuri🙂 si de atunci mi’o ramas imaginea asta in minte.
    la mare nu am mers de multe ori [doar de 2 ori in toata viata mea de pana acum. unul din motivele pentru care as vrea sa mai traiesc:)], desi mi’o place mult mult si visez la ea. dar am avut parte sa ma plimb prin nisipul umed, sa ascult marea in scoici si sa vad herghelie de cai pe plaja la apus.
    si pentru simtirile ce le’ai descris mai sus iti dedic o poezie care mie imi place foarte mult si cred ca si pe tine te va incanta [deasupra cer si cer sub mine:)]

    o, vreau sa joc, cum niciodata n-am jucat!
    sa nu se simta Dumnezeu
    in mine
    un rob in temnita – incatusat.
    pamantule, da-mi aripi:
    sageata vreau sa fiu, sa spintec
    nemarginirea,
    sa nu mai vad in preajma decat cer,
    deasupra cer,
    si cer sub mine –
    si-aprins in valuri de lumina
    sa joc
    strafulgerat de-avanturi nemaipomenite
    ca sa rasufle liber Dumnezeu in mine,
    sa nu carteasca:
    “sunt rob in temnita!”

    vreau sa joc // lucian blaga

    as vrea sa citesc cartea mentionata de tine. si si eu de’abia astept sa vad pe unde iti zburda imaginatia🙂

  10. 😀 multumesc pentru aprecieri! ma bucura cu atat mai mult cu cat te urmaresc de ceva vreme pe blogul liftingshadowsului si m-ai cucerit cu o poezie postata de tine, de-a lui rilke. :X:X:X
    (acum sunt la scoala, asa ca voi scrie pe scurt, ca de la 1 am curs de arta contemporana si n-am voie sa intarzii).

    m-am intrebat de multe ori de ce nu sunt mai multe cantece despre ploaie, mai ales ca poate fi de atatea culori! cand eram pichit, pichit, prin clasa a 8a, am ajuns eu la concluzia ca piesa care i se potriveste cel mai tare ploii de vara e “lasa mila Ta sa cada”, banuiesc ca o cunosti. si mie-mi place mult de tot cand ploua asa si ma incanta foarte sa ma prinda pe strada sau la padure. mai demult, cand eram mai zgubilitica, obisnuiam sa ma plimb cu cea mai buna prietena a mea prin balti. tare amuzant mai era sa-i vedem pe oamenii seriosi cum se minuneaza de un lucru atat de simplu si placut.
    dragostea asta mi se trage de la mama, cred. nu prea stiu pe nimeni care sa se bucure de ploaie ca si ea. in fata casei avem dale de granit si cand ploua, iesim desculte si ne invartim. in curtea noastra sunt mai multe case si multi copii mici, pe care parintii ii cearta si ii trimit in casa. unii din ei mai spun “da’ si tanti ibi sta in ploaie!”, lucru care nu prea le foloseste ca tot sunt tarati pe sus in casa.
    mansarda mea are geamul oblic asa ca e asa frumos noaptea cand ploua si ma trezesc de la picurii mari!
    de-a lungul anilor am descoperit ca de fapt nu este ploaie care sa nu-mi placa, desi e cam infricosator sa stai in cort, cu toate chestiile adunate in mijlocul lui, cu mainile si picioarele pe betele de sustinere si sperand ca prelata e destul de buna.😀
    eu nu prea pot fara mare. e musai sa o vad macar de doua ori pe an. daca vrei, am sa-ti trimit cateva poze din martie, de la mare, de dinainte de furtuna.
    continuu acasa postul daca nu se supara binevoitorul pe noi ca profitam de spatiul lui virtual.
    multumesc mult pentru poezie! am sa caut si eu una pentru tine.

  11. 🙂 ii foarte frumos rilke! ma bucur ca ti’a placut. mie mi s’a asezat in inima cu mai mult timp in urma dar doar anul trecut l’am citit pe indelete.

    ah! stiu cateva poezii despre ploaie care sigur sigur ti’ar placea. am sa’ti las aici un citat frumos despre ploaie si restul am sa ti le dau cand vorbim ‘in direct’ :))

    imi place de mamica ta. si de tine si prietena ta cu baltile voastre cu tot :)) si de mansarda ta!!! iuui. si io visez la una🙂 dar daca nu o fi sa fie, nu’i bai. are pervaz asa larg, pe care poti sa stai si sa privesti afara pana te saturi [te saturi?! eu cateodata is o nesatula] si, daca vrei sa citesti mult si bine, poti sa stai acolo? si asa’i ca ii frumos cerul instelet?🙂 da, o ferestra in cerul casei nu’i lucru rau!

    eu am dansat pe strada cand nu mai puteam de bucurie si am strigat ‘sunt bogata!’ cand imi era asa de bogat sufletul si o trebuit sa izbucnesc ca nu ma mai puteam abtine. si toamna adun frunze si ma uit dupa castane din alea mici, adica puiutii castanelor [intelegi care?]. si usuc florile. nu toate, dar is cateva care mor frumos asa. am o domnishoara verde care mi’o zis mai demult ‘vai s’amar, ****, de cine o sa te aiba! o sa ii fie rusine sa mearga cu tine pe strada ca numai la frunze si la nori si tot felul ti’e capul!’ da` stie si ea ca asa imi vine si ma iubeste, doar ca ea ii mai realista ca mine. pe ea o iubesc cel mai mult pe lumea asta.
    ploaia in cort nu e chiar rea. dar cand bate si un vant puternic in ea, atunci sa te ti bine!!! si cand urci sau cobori muntele, aia mocaneasca ii groaznica! pe aia nu o suport eu!! ma deprima de’a dreptu`.

    da, vreau fotografii cu mare de martie si poezie!!!🙂 iuuui. de’abia asteeept!🙂

    ..si acum ce ti’am promis. iti pun si un citat si o poezie🙂

    ~~~

    Felul cum ploua
    Ana Blandiana

    Poate să vi se pară ciudat, puteţi să nu mă credeţi, dar atunci când vreau să cunosc cu adevărat un om, îl privesc cu atenţie şi încerc să-mi imaginez felul cum plouă în jurul lui. Există o intuiţie care nu mă înşeală niciodată şi care îmi sugerează mai exact decât cele mai exacte probe ceea ce vreau să ştiu. Sunt oameni în jurul cărora ploaia cade copilăroasă, cu clăbuci şi zarvă nestăpânită, făcând să crească ciupercile şi să scoată coarne boureşti melcii; sunt alţii în jurul cărora ploaia se desenează discret ca o fină haşură, ca un voal subţire care foşneşte mătăsos şi face streşinile să cânte abia auzit; pe unii îi învăluie ca o reţea invulnerabilă, ca nişte implacabile riduri ale văzduhului, fără zgomot şi fără sfârşit; pe alţii îi împodobeşte cu serpentinele ei colorate, încurcându-i în liniile lungi, pline de haz; unora le atinge obrazul şi li-l face mai frumos, li se agaţă de gene şi străluceşte în picuri instabili; altora li se scurge prin păr şi pe gât murdărindu-i, făcându-i să tremure şi să-şi strângă în jurul gâtului bietul fular, înjosindu-i, urâţindu-i.
    N-aş putea să explic de ce, poate că totul se datoreşte marii sensibilităţi a ploii, capacităţii ei de a se adapta şi de a reacţiona prompt, dar nimic nu caracterizează mai bine un om decât felul în care ştie să facă ploaia să plouă, în câte nesfârşite game se mişcă sunetele ei, ce culori diferite şi neaşteptate poate să schimbe, în câte forme se lasă modelată şi ce sentimente contrare poate să oglindească aceeaşi picătură de ploaie! Câmp de studiu, fantastic instrument de cunoaştere, joc pasionant, călăuză, cheie a tainelor, părul de apă al cerului se împleteşte pentru mine mereu altfel, lăsându-mă să ghicesc în el – aşa cum anticii ghiceau în măruntaiele păsărilor.

    ~~~

    Gustul ploii
    Ilinca Bernea

    Fantoma ta mă vizita în copilărie, mă pândea după o perdea galbenă de catifea
    Care acoperea intrarea în cămară
    Stăteam acolo ghemuiţi unul într-altul şi tăceam pe două voci
    Depănam amintiri din alte vieţi
    Nu vorbeam decât între noi,
    Ceilalţi erau doar culori întrezărite prin fereastră în goana trenului
    Grădina prin care alergam de mână cu fantoma ta e năpădită acum de buruieni
    Sub ierburile ei sălbăticite zac cadavrele viselor care ne-au dat viaţă…

    Mă uit la cărţile în care am locuit împreună şi nu mai văd decât cotoarele mucegăite
    Mi-ai promis că o să rămânem copii

    Ascult şi acum muzicile prin care odinioară ni se arătau îngerii…
    Dar nu mai văd decât un cer strivit sub dărâmăturile trecutului
    Dârele însângerate ale dorinţelor amputate
    Mi-ai promis că n-am să îmbătrânesc

    Fantoma ta îmi aducea bomboane când eram bolnavă,
    Îmi împrumuta puloverul tău când clănţăneam de frig
    Mă ducea la film şi la teatru când mă abandonau iubiţii
    Fantoma ta mă aştepta pitită sub plapumă
    Îi simţeam răsuflarea fierbinte când mă ghemuiam în pat,
    Mirosul impregnat în perna mea, amestecându-se cu al meu…

    Când nu întâlnisem încă eram împreună, ştiam tot, puteam totul
    Iubirea noastră vindeca animalele bătrâne, oprea cutremurele, stingea incendiile
    See you in my dreams îţi spuneam
    Fără să sper măcar în existenţa ta

    Eram singura sirenă căreia îi urmai chemarea
    Acum îţi pleci urechea la toate vocile pământului
    Noroaiele lor îţi înfundă timpanele
    Fericirea de-a afla că exişti mă priveşte în ochi sfidător
    Ca o condamnare la moarte

    Nu mă recunoşti
    Vei uita să spui rugăciunea care mă aduce lângă tine
    Vei dispărea puţin câte puţin
    Mai întâi un fulger îţi va înfuleca umerii
    Apoi întunericul îţi va acoperi trupul îţi va şterge chipul îţi va îngropa urmele…

    Vânturile boreale deja au început să-ţi mănânce obrajii, ţi se scorojesc tâmplele
    Mă întreb dacă îţi voi mai recunoaşte surâsul strivit sub hălcile de ceaţă ale timpului
    Dacă am să-ţi mai pot desluşi umbra printre celelalte umbre
    Până la urmă nu-mi va mai rămâne din tine decât gustul ploii
    Ceara melancoliei care-mi picură pe buze şi îmi arde cuvintele…
    Mi-ai promis că n-o să murim niciodată.

  12. iooooi… ce frumooos…. :(( asa multa frumusete incat doare… iti multumesc tare, tare mult! chiar mi-ai adus lacrimi in ochi cu insiruirea asta de mai mult decat cuvinte. multumesc mult.

    prima poezie de-a lui rilke am descoperit-o din intamplare, inca nu eram la liceu pe atunci. cam pe atunci am inceput sa simt ca timpul trece. si-acum imi place foarte mult:

    Amintire

    Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit
    viaţa să ţi-o mărească la nesfîrşit.
    Aştepţi ce de altă tărie ţine,
    ce-i unic, puternic din cale-afară,
    trezirea pietrelor,
    adîncimi întoarse spre tine.

    În culoare crepusculară
    pe etajere apun
    volumele-n aur şi brun.
    La ţări te gîndeşti, ce-ai străbătut,
    la chipul şi la veşmîntul
    unor femei pe care iar le-ai pierdut.

    Şi ştii dintr-o dată: aceasta a fost.
    Şi te ridici şi-n faţă vezi spaima,
    figura şi taina
    unor ani ce-au trecut.

    cu cat te citesc mai mult, cu atat cred mai tare ca m-as simti foarte onorata daca ai vrea sa ma intovarasesti la un ceai in cea mai frumoasa ceainarie din cluj. nu stiu daca ai fost vreodata acolo, dar daca esti prin preajma, te rog sa dai un semn (asta, bineinteles, dupa ce vorbim “in direct” si-ti las numarul de telefon). dupa cate vad, sigur ti-ar placea. e la demisolul unei case vechi de langa parc. ca sa ajungi la ea, e musai ca pasii sa te poarte pe sub tei, printre stalpii darapanati ai portii, pe micul trotuar cu crapaturi (in care poti vedea ca si in nori), pe scari in spirala si-abia atunci va aparea in fata ta usa. cand o vei deschide, va suna clopotelul si inaintea ta se va intinte un coridor cu lumina portocalie si miros bun, bun. te vei simti, banuiesc eu, cam cum ma simt si eu cand le calc pragul celor de la qui one quint: ca si cum ai merge in vizita la un om bun, cenusiu de prea multi ani, pasionat de arta si povesti in soapta. nu-ti spun mai mult, astept sa vii.🙂

    am prins si eu asa ploaie la munte ultima data cand am fost.😀 si m-a udat pana la piele, iar trenul l-am asteptat vreo 7 ore in sinaia pe frig si vant, (ca sala de asteptare n-are relevanta) dar tot a fost frumos.😀

    mansarda mea nu are pervaz larg. fereastra chiar e sus, in cerul casei, cum spuneai tu. nu am oameni pe care sa-i pot vedea de aici. stele in schimb, vant, nori, picuri de ploaie, fulgi si crengi de brad cate vrei! zboara si pasari pe deasupra ei din cand in cand. si-atunci prin camera trece o umbra grabita. dimineata, cand in jurul meu e inca intuneric, bradul din spatele casei e portocaliu de la soare. cele mai multe nopti de povestit cu mama le-am petrecut sub geam, uitandu-ne cum se plimba stelele pe bolta. prin mansarda zboara ingerasi de hartie. fara sa vreau, am observat ca oamenii fac cu ei precum faceau si cu micul print si sarpele lui boa si mi-e greu sa nu ma incrunt cand cineva ma intreaba “astia ce-s?”. ziua am si curcubee pe aici, de la prismele prinse in dreptul luminii. prin carti ascund si eu multe frunze si flori, pe care le folosesc pentru semnele de carte si felicitari. biroul nu prea mai e utilizabil, ca am asezat pe el prea multe pietre si scoici, iar intr-o cutie rezervata chestiilor vegetale am inclusiv castane din acelea despre care scriai tu.🙂 ele-mi aduc aminte de pink floyd. sub pat nu cautam ca-s prea multe chestii.😀
    pe pereti, desene, cateva afise dragi si biletele de tren stranse de ani de zile. multe flori (prea multe, ar trebui sa mai impachetez dintre ele si sa le trimit spre noile lor case). si, cel mai important, o pisica.🙂 o cheama tereshkova si in curand va avea puiuti.😀 abia astept. chiar acum sunt si cateva mii de martisoare aici, dar sper sa scap de ele pana pe 8 martie. iar daca vei veni vreodata ca si oaspete pe la mine, poate impreuna cu domnisoara verde, voi fi bucuroasa sa va alegeti cate un citat dintre cele asezate langa masinaria asta pe care o am in fata mea acum.

    dupa asa poezii frumoase, mi-e greu sa aleg una. iar daca voi da gres, nadajduiesc ca ma vei lasa sa mai incerc.🙂 am tendinta sa le aleg pe cele care mi se potrivesc mie si cred ca sunt prea triste. dar am sa mai caut.

    aceasta e pentru ce vorbeam noi chiar la inceput, despre ani si clipe care atarna prea greu.

    Marin Sorescu, Transfuzie secreta

    Brazii îşi vindecă scorburile
    Picurând într-una răşină,
    Cum se ung şi lebedele c-o grăsime
    De nu li s-atinge apa de pânze.

    Dacă fiecare brad
    Ar vărsa puţină răşină
    Degeaba,
    Aşa, pentru durerea lumii
    În general…

    Bradul acela un bob,
    Celălalt – altul,
    Câtă jale mondială
    Ar ameliora o pădure!

    Simt că mă vindec
    De-o spaimă,
    Doamne, ce lumânare
    Arde pentru mine
    În vânt,
    Pe vreo stâncă, departe?

  13. 🙂 eva, iti multumesc mult pentru poezii, pentru invitatia la ceai si in farmecul camerei tale, pentru tot ce mi’ai oferit in aceste doua dati povestind cu tine [de fapt, tu povestindu’mi mie multe multe multe si deschizandu’ti sufletul]!! eu sunt cea onorata! asa ca, pentru tine, pentru ca mi se pare ca se potriveste cu tumultul trairilor tale…🙂

    Tin locul unei pietre de pavaj,
    Am ajuns aici
    Printr-o regretabila confuzie.

    Au trecut peste mine
    Masini mici,
    Autocamioane,
    Tancuri
    Si tot felul de picioare.

    Am simtit soarele pana la
    Si luna
    Pe la miezul noptii.

    Norii ma apasa cu umbra lor,
    De evenimente grele
    Si importante
    Am facut bataturi.

    Si cu toate ca-mi port
    Cu destul stoicism
    Soarta mea de granit
    Cateodata ma pomenesc urland:

    Circulati numai pe partea carosabila
    A sufletului meu,
    Barbarilor!

    muntele // marin sorescu

    ~~~

    ..for mister liftingshadows so that he continues to lift the shadows🙂

    Doamne, creatia a dat inapoi
    Ca un cucui al universului.
    Doamne, creatia ta s-a retras in sine
    Cu tine cu tot si orbecaim in nestire.

    Doamne, da un pumn in bezna,
    Sa creasca, Doamne, la loc cucuiul.
    Unicornul, cand ii crestea cornul,
    Era numai durere si cunoastere.

    Lumea sorbita de hau
    Se pierde in circumvolutii prea destepte.
    Doamne, da-ti Doamne un pumn drept in frunte
    Si mugind ia-o de la-nceput.
    Si mugind ia facerea de la-nceput.

    rugaciune // marin sorescu

    ~~~

    ..si de ce nu? si pentru jolie, pe care, datorita personalitatii care razbeste prin postarile ei, o vad prin prisma acestei poezii. sper sa’ti placa!🙂

    Eu mut o zi alba,
    El muta o zi neagra.
    Eu inaintez un vis,
    El mi-l ia la razboi.
    El imi ataca plamanii,
    Eu ma gandesc un an la spital,
    Fac o combinatie stralucita
    Si-i castig o zi neagra.
    El muta o nenorocire
    Si ma ameninta cu cancerul
    (Care merge deocamdata in forma de cruce)
    Dar eu ii pun in fata o carte
    Si-l silesc sa se retraga.
    Ii mai castig cateva piese,
    Dar,uite,jumatate din viata mea
    E scoasa pe margine.
    – O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul,
    Imi spune el.
    – Nu-i nimic, glumesc eu,
    Fac rocada sentimentelor.
    In spatele meu sotia, copiii,
    Soarele, luna si ceilalti chibiti
    Tremura pentru orice miscare a mea.

    Eu imi aprind o tigara
    Si continui partida.

    sah // marin sorescu

  14. 🙂 c.est moi scumpa, ai dreptate, “muntele” e una dintre preferatele ce-i apartin unuia dintre preferati.
    multumesc!

    o alta care-mi place foarte mult e “ceva ca rugaciunea”, pe care banuiesc ca o stii, dar poate ti-ar face placere s-o recitesti. (eu cu siguranta m-am bucurat pentru munte, desi il am pe aproape cand sunt pe aici si, totusi, alfel e cand il primesti in dar. multumesc inca o data)

    Nu ştiu ce am,
    Că nu dorm când dorm
    Nu ştiu ce am,
    Că nu sunt treaz,
    Când stau de veghe.

    Nu ştiu ce am,
    Că nu ajung nicăieri,
    Când merg.

    Nu ştiu ce am,
    Că stând pe loc
    Sunt, hăt, departe.

    Doamne, din ce fel de humă
    M-ai luat în palmele tale calde
    Şi cu ce fel de salivă
    Ai amestecat şi-ai frământat huma-mi?

    De nu ştiu ce am
    Că exist,
    Nu ştiu ce am
    Că nu mai am nimic,
    Decât pe tine.

    (a, si “sunt un om viu”, tot a lui nichita imi place mult de tot.)

    iti mai multumesc ca ai avut asa multa rabdare sa ma “citesti”! spunea cineva ca “a-ti da viata pentru prietenii tai” inseamna inclusiv a le da din timpul tau. sunt cu atat mai onorata cu cat am ajuns sa “te intrevad” si sa inteleg ca ai maturitatea si intelepciunea de a nu judeca.🙂
    asta-mi aduce in minte unul din citatele preferate din shakespeare: “un prieten este cineva care te cunoaste asa cum esti, intelege ce ai fost, accepta ce ai devenit si, cu blandete, te lasa sa cresti in continuare.”

    mi-a fost greu din nou sa ma opresc la o singura poezie.

    Evocare

    Ea era frumoasa ca umbra unei idei, —
    a piele de copil mirosea spinarea ei,
    a piatra proaspat sparta
    a strigat dintr-o limba moarta.

    Ea nu avea greutate, ca respirarea.
    Razanda si planganda cu lacrimi mari
    era sarata ca sarea
    slavita la ospete de barbari.

    Ea era frumoasa ca umbra unui gând.
    Intre ape, numai ea era pământ.

    Nichita Stanescu

    si-as mai vrea sa-ti dedic din soundtrackul amelie “l’apres midi”. daca nu o ai, ti-o trimit eu.

    Pentru liftingshadows e si mai complicat asa ca ma rezum la un citat:

    “Există două moduri de a-ţi trăi viaţa: ca şi cum nu ar exista miracole sau ca şi cum totul ar fi un miracol.” Albert Einstein

    Pentru jolie, piesa “La noyee”, tot din Amelie.🙂
    Iar poezia Sah mi-a amintit de “Frunza verde de albastru”. Nu stiu daca-ti va placea jocul din ea sau daca vei avea rabdare s-o citesti, sper ca da.🙂 E aici: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/39061/Frunză_verde_de_albastru .

  15. stiam ca prima e a lui sorescu. :”>
    :”> spuneam “tot a lui nichita” pentru ca am adaugat paranteza dupa “evocare”…. uf, uf. “prea tarziu la mine’n gand”… :”>

  16. 🙂 am intrezarit niste “amelie” intr-unul din posturile tale (acum nu mai gasesc fix locul). si mie mi-e tare drag filmul asta, si l-as revedea iar si iar si iar. prima data am ajuns la el printr-o ploaie de felul celor despre care povesteam noi, cu picuri mari si grei, si l-am vazut intr-un cinematograf mic de tot din cluj, unde sa te intorci sa te uiti la spectatori cum facea ea, parea cel mai logic lucru de facut, ca si cum te-ai uita la oaspetii care ti-au calcat pragul.

    incerc sa traiesc frumos si vreau sa cred ca-mi si reuseste destul de des. la fel si tie!

  17. evaaaaa, am mai gasit o melodie buna de dansat in picioarele goale pe iarba cand ploua cald si cu stropi puternici de ne da Dumnezeu pupicuri!!!! ”stinca vietii”. o stii? pe aia sari de bucurie si simti pamantul umed frnagandu’se sub talpi:)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s